OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pur si simplu, s-a intimplat: dupa ce am vazut filmul lui Cristian Mungiu, am vorbit despre avorturi cu o persoana de 50 de ani. O femeie si o mama. Am intrebat-o daca a facut avorturi in vremea comunismului. Si mi-a spus ca da. Si a adaugat ca in fabrica unde lucra, de confectii, avorturile erau numeroase. Si cele mai multe erau facute ca in filmul lui Cristian Mungiu, prin introducerea unei sonde care provoca avortul. Se spargea placenta si fatul era eliminat. Putea sa treaca o ora sau doua-trei zile, exact asa cum o previne domnu’ Bebe pe Gabita, in filmul lui Mungiu. in tot acest timp, mergeai cu sonda prinsa cu leocoplast – la serviciu, stateai la coada, faceai mincare, si avortul se putea intimpla oriunde.

Uneori, in uzina canalele de scurgere se infundau de atitia copii avortati. inca o data, o intreb: Si cit de numeroase erau avorturile? Foarte numeroase, mi se spune din nou. Se prefera sonda pentru ca era mai ieftin procedeul, un avort clasic, prin smulgerea cu clestele a copilului, costa doua salarii de muncitoare. A murit cineva dintre colegele dumneavoastra? N-a murit nimeni, ne-a ajutat Dumnezeu, dar cele care faceau complicatii singerau fara sa expulzeze, ajungeau in spitale, unde incepeau anchetele. Nu trebuia sa spui nimic, de fapt nici nu stiai prea bine persoana care iti punea sonda. Ajungeai intr-o garsoniera, stateai zece minute, si nu te mai intorceai acolo, in acea locuinta. Stiu doar ca o studenta a murit, in urma unui avort. O studenta? Imediat ma duce gindul la Gabita din filmul lui Cristian Mungiu. Dar ce igiena era ceea prin care stergeai sonda doar cu spirt? Ma mir si eu ca n-am facut complicatii. Poate asta a fost razbunarea noastra in fata lui Ceausescu, sa rezistam, sa raminem in viata, pentru ca trebuia sa ne crestem copiii pe care ii aveam acasa. Nu va parea rau? Ce intrebare e asta? Sigur ca-mi parea rau, dar n-aveai cu ce sa-i cresti.

ii povestesc cum, in filmul lui Mungiu, fatul avortat este filmat in baie, cum tinea minuta la cap. ii mai povestesc cum domnu’ Bebe o sfatuieste pe Otilia sa ia copilul, sa-l care intr-o punga, sa intre intr-un bloc, sa urce pina la etajul zece si sa-i dea drumul pe ghena. Sint opt minute care arata drumul Otiliei prin cartierele intunecoase, apoi aruncarea la ghena, alunecarea si bufnitura. Ca e zi sau noapte, Otilia e filmata mereu cu spatele. intr-un fel, filmata din spate, ai mereu senzatia ca mergi impreuna cu ea, e o mai mare incarcatura emotionala acest drum in care tu, spectator, o urmezi pe Otilia.
Te ia cu tine peste tot, de la secventa in care pleaca din camin pentru a gasi o camera de hotel pentru avort si pina la acel final cind arunca fatul si ii propune Gabitei sa „nu mai vorbeasca niciodata despre asta“. Cu drumurile Otiliei – daca nu merge, Otilia este mereu amenintata – ne scufundam in tineretea noastra. Aici e lovitura lui Cristian Mungiu. Fara stridente, fara scene pamfletare, fara hiperbolizari caricaturale, fara un atac direct asupra sistemului comunist, fara eroi buni si rai, fara securisti, fara Partid, fara lozinci si demonstratii, fara Revolutie si dizidenti, Cristian Mungiu are o imensa capacitate de a ne duce cu 20 de ani in urma, intr-o lume unde descurcareala, mica invirteala (la aniversari se bea whisky, se fumeaza Kent si se maninca tort de bezea) se tranforma in inconstienta, in resemnare si in blazon. E o lume pe care o simti a ta si dupa 20 de ani, dar in care, abia acum, parca n-ai mai vrea sa te intorci. O lume reconstruita cu migala, nu din poncife, ci din benzinarii sordide, Dacii hirbuite si camere studentesti de camin care emana nostalgie.

Acesta este extraordinarul avertisment al filmului: poti sa te descurci, de la procurarea unui pachet de Kent la producerea unui avort, dar toate aceste refugii le obtii platind imens. Pina la urma, 4 luni, 3 saptamini si 2 zile este filmul Otiliei, care trage dupa ea aceasta lume infecta din care nu poti iesi. Actele de prietenie sint si ele impure, pentru ca te intrebi mereu de ce te sacrifici, care-i rezultatul, la ce-ti folosesc aceste drumuri, cit timp totul nu e decit o rezolvare imperfecta si imprudenta.
Filmul (director de imagine – Oleg Mutu) are o imagine ciudata, colturoasa, muscatoare, terifianta. Iar actorii (Ana Maria Marinca – Otilia, Laura Vasiliu – Gabita, Vlad Ivanov – domnu’ Bebe) par sa fie colegii tai, concetatenii tai de acum 20 de ani. Pe care parca i-ai mai vazut cindva, poate nu asa de ticalosi ca domnu’ Bebe sau nu asa de naivi ca Gabita, poate nu asa de puternici ca Otilia, dar ei sint de acolo, vin din tineretea ta. Cind un film romanesc aduna intr-un weekend 10.000 de spectatori si intr-o saptamina 20.000, cu siguranta ca nu e numai promovare, curiozitate si palmares. Mai exista ceva, acea poveste simpla si sfisietoare, care te indeamna sa recomanzi filmul si altora, pentru a merge fiecare si impreuna pe drumurile Otiliei.