OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un om deasupra vremurilor

Mizantropia-i afişată nu e decît o profundă, dar graţioasă mişcare, de construcţie a ego-ului. Un răsfăţ ce i se îngăduie doar lui, unul dintre gînditorii marcanţi şi fecunzi ai unei epoci triste şi pline de ero(r)i. Printre rînduri – şi nu numai – se poate citi fuga lui dintr-un lumpen de un tip aparte, pentru a fi prezent imediat la prima confruntare de idei prin instrumente expresive, simple, numite de unii acord în dezacord. Permanenta sa conectare la viaţa culturală, patosul pe care-l ştiam şi efervescenţa trăirilor critice îl recomandau prin prezenţa în absenţă, doar prin torentul turbionar al ideilor, care produceau adversarilor retrageri aprehensive în adăposturile canonului. N-a vrut să fie fizic prezent acolo unde determinările culturale se jucau la ruleta rusească, doar avea grijă ca autoritatea-i să-i fie simţită, fără efecte de public. Acolo unde începe grotescul şi începe teroarea (sau invers), dorea din toată fiinţa să fie vînatul vînător.

A fost un om de idei, o personalitate complexă, care nu se putea remarca în afara comunităţii din care aparţinea. Chiar dacă nu s-a tras de şireturi cu vulgata culturală de la noi, a existat în conştiinţa vremii şi i-a păsat de tot ce se vorbeşte despre opera sa. Nici un rînd în carte despre acest sentiment. Înroşea maşinile de multiplicat, lua poşta cu asalt, purta corespondenţe critice, scria la orice revistă, fiind nu numai un consumator al slovelor de alţii tipărite, dar şi un denunţător al expresionismului retard, prin metodele elevate ale intelectualului de condiţie. 

Marino a fost un om de idei, deasupra vremurilor pe care le-a parcurs. Refuzul său  de a participa la obsedantul context poate fi luat ca o retragere iniţiatică. O cultură bazată doar pe publicistică este minoră, citez din memorie. Atunci de ce a participat cu atîta înverşunare la un act insignifiant? De ce căuta cu obstinaţie să fie ascultat? Personalitatea sa duală ne poate da răspunsul. Dualismul, într-o lume normală, înseamnă acea acţiune de restabilire a echilibrului.

Refuzul de a-şi contabiliza înfrîngerile într-o cultură mică, marginală, parţial ruptă de lume, parţial colonizată n-a fost decît o maliţioasă repliere pentru acumularea energiilor de luptă pe flancul extern. La fel ca şi stoicii, cu toate că el nu avea nimic în comun cu acest curent al submisiei faţă de legile absolute, s-a studiat pe sine ca pe un obiect şi subiect al cercetării, o condiţie sine qua non a introspecţiei. De aceea, trăirile mărturisite nu pot fi cuantificate psihologic drept frustrări, pentru că emoţia negativă nu i-a întunecat raţiunea, ci l-a făcut să înţeleagă mai bine decît alţii de ce fiinţele din peştera lui Platon văd doar umbre. 

Un vicios al singurătăţii

Intransigenţa lui Marino, comparabilă cu cea a Hertei Müller, e totuşi în contradicţie cu spiritul tolerant al ideii de Europa. Apropiaţii săi îi cunosc opiniile, de aceea nici nu e cazul să comentăm portretele apărute superficial în cotidiane. Nu aici e esenţa crudă a unei nuci tari. Cititorii operei sale pot înţelege pasiunea lui absolută pentru lumea ideilor, dar nu pot pricepe neînduplecarea faţă de un univers pe care nu-l putea schimba, care trădează, probabil, neadaptarea unei „sensibilităţi năzdrăvane“ la o lume duală în care victimele ajung torţionari şi acuzaţii, acuzatori. Angoasele îi deconspiră trăirile neolimpice. Un critic la care ţinea, Ion Bogdan Lefter, povestea la „Cafeneaua critică“ reacţia nervoasă, ieşirile necontrolate, ameninţările cu plecările din sală, cînd membri ai Noii Drepte l-au contrazis.

Privit cu respect, în puşcărie i se zicea Seniorul. Se remarca prin impozanţă şi se detaşa de lumpencultura. Ideile sale, chiar dacă nu conveneau, convingeau.

Avea o demnitate neacreditată uşor în centrele universitare. Scara sa de valori nu urca în acelaşi Babel de construit cariere. Nu s-a afişat pe sine, pentru că l-au răstignit alţii în locul sihăstriei sale. A fost un neadaptat şi un vicios al singurătăţii, deopotrivă un căutător inabil de discipoli, care să-i desăvîrşească opera neterminată.

Adrian Marino a fost şi rămîne un declasat din canonul vremii, dar calificat la titlul de bun european. Atîta timp cît mai stîrneşte polemici înseamnă că a biruit.