OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bernard-Henri LÉVY
Le siècle de Sartre
Editura Grasset, Colectia „Poche“, Paris, 2002, 762 p.

La sfirsitul secolului trecut, in anul 2000, Bernard-Henri Lévy, cel mai mediatic dintre intelectualii francezi contemporani, a publicat una dintre cele mai bune carti ale sale, o monografie subiectiva intitulata Secolul lui Sartre (Le Siècle de Sartre, Paris Grasset, 2000). Impactul a fost major deoarece, in acea perioada, nevoia de a face un bilant al secolului si al personalitatilor care l-au influentat era destul de prezenta in spatiul public, si asta nu numai in Franta. Inainte de a intra in detaliile imaginii lui Sartre vazut de BHL, este important de discutat semnificatia acestei optiuni din partea unui „campion“ al apararii democratiei, al liberalismului si al tuturor acelor valori impotriva carora Sartre s-a pronuntat de nenumarate ori.

Pentru cineva care a incercat toata viata sa urmeze modèle precum Malraux sau Camus, faptul de a-l fi ales pe Sartre este cel putin interesanta. De altfel, Lévy chiar explica in prefata motivul acestei alegeri. Filozoful existentialismului ar fi, mai mult decit oricine altcineva, modelul intelectualului care se implica, figura a carei lipsa, pentru un nostalgic al marilor confruntari de idei si mize precum Lévy, se face simtita cel mai mult in prezent. De asemenea, ar fi vorba, dupa Catherine Clément, care a comentat cartea la momentul aparitiei, si de niste asemanari intre cele doua personaje: ambii amesteca genurile, ambii sint filozofi care se transforma in romancieri, ambii sint niste „renegati“ de la Ecole Normale Supérieure care s-au angajat pentru multe cauze, ambii iubesc femeile, etc.

Pastrind proportiile, argumentul este destul de bun, mai ales ca monografia este subintitulata „enquête philosophique“, neavind pretentia unei lucrari stiintifice. Pentru BHL, figura lui Sartre se desparte in doua: un prim Sartre (autor al romanului Greata si al monumentalei opere Fiinta si Neantul), individualist, antihumanist, libertaire, si un al doilea Sartre (autor, printre altele, al Criticii ratiunii dialectice), umanist care face elogiul terorismului si aproba totalitarismul. Evitind sa emita judecati rapide, Lévy incearca mai degraba sa propuna o perspectiva si sa puna in valoare fata buna a lui Sartre (prima). Momentul de ruptura, de fapt de trecere de la un personaj la altul, este identificat de Lévy in perioada in care Sartre a fost detinut intr-un lagar de prizonieri la inceputul celui de-al doilea razboi mondial.

In Franta aflata sub ocupatie germana, filozoful scrie o piesa de teatru (Bariona) despre o poveste din Antichitate, dintr-un sat din Iudeea ocupata de romani. Aluziile sunt clare iar autorul vrea sa ne convinga ca acesta este momentul in care Sartre descopera virtutile colectivitatii, ale solidaritatii si ale luptei pentru libertate. „Aceasta piesa se afla la originea unui al doilea Sartre, mesianic, optimist, angajat intr-un nou sens si care intoarce spatele frumoasei metafizici pesimiste care era un fel de ghid de buna purtare, un vaccin impotriva rat1cirilor politice“. El se transforma din Roquentin in Autodidact (asocierea cu personajele din Greata este una din multele sclipiri ale cartii), fiind dupa Lévy unul din cazurile in care realitatea imita fictiunea.

- Sartre si rezistenta
Strins legata de aceasta perioada a vietii lui Sartre este si controversa privind rezistenta (sau absenta ei) de care a dat dovada filozoful in timpul razboiului. Pornind de la critica lui Vladimir Jankélévitch, cum ca intreaga teorie a lui Sartre despre engagement nu ar fi decit o forma de a compensa propria lipsa de implicare din timpul ocupatiei, Lévy incearca sa demonstreze ca nu i se poate reprosa nimic lui Sartre pentru aceasta perioada.
La fel ca majoritatea scriitorilor francezi, el a continuat sa publice si s-a aflat de altfel intr-o continua confruntare cu cenzura care avea destule motive sa-l interzica (vezi piesa de teatru Mustele, unde rescrierea Orestiei contine clare aluzii la situatia francezilor sub regimul de la Vichy). Autorul insista si pe deosebirea dintre Sartre si Emmanuel Mounier care, desi a fost inchis, a scris intr-o perioada texte favorabile regimului Pétain). In plus, exista si rezistenta activa: impreuna cu Simone de Beauvoir, Dominique si Jean-Toussaint Desanti, Maurice Merleau-Ponty si altii, Sartre creeaza grupul „Socialisme et liberté“ care, desi nu a avut un impact foarte concret in miscarea de rezistenta, i-a costat totusi viata pe unii membri.

Pe de alta parte, trebuie mentionata aici si opinia lui Claude Lanzmann, unul dintre apropiatii lui Sartre, in prezent director al revistei Les Temps Modernes, care refuza ideea unei „duble personalitati“ a filozofului. Desi Lévy „écrit pourtant de belles choses pour justifier sa démonstration“ („scrie totusi lucruri frumoase pentru a-si justifica demonstratia“), Lanzmann nu crede in existenta unei separari atit de nete intre un „prim Sartre“ si un „al doilea“. Aceasta ar proveni din caracterul mai degraba literar al cartii lui Lévy, care se deosebeste din acest punct de vedere de o monografie clasica precum cea a lui Annie Cohen-Solal.

Scriind despre Sartre, Lévy scrie in acelasi timp despre el insusi, fiind proprie nu doar selectia faptelor semnificative ci si o serie de amintiri sau consideratii, precum cele despre Heidegger sau Althusser. Acestia apar in niste „notes conjointes“ (specialitatea casei) menite sa fie tot atitea argumente pentru teza centrala, despre „dublul Sartre“. Si Heidegger („Cum se poate sa fii cel mai important filozof al secolului si sa fii nazist?“) si Althusser (pe de o parte promotorul „antiumanismului teoretic“, pe de alta parte indragostitul din Lettres à Franca sau cel care incearca sa reziste nebuniei – autobiografia L’avenir dure longtemps (Viitorul dureaza mult) a fost scrisa dupa uciderea sotiei si a aparut in 1992, la doi ani dupa moartea sa) au putut avea doua fete, asa ca, intelegem noi, de ce nu ar putea fi si cazul lui Sartre?

- Sartre vs Camus
Un capitol care atrage atentia este fara indoiala cel in care autorul ii ia apararea lui Sartre in dezacordul acestuia cu Camus, aparut cu ocazia Omului revoltat. Este adevarat ca, retrospectiv, Camus a avut dreptate din mai toate punctele de vedere. Nici un bine viitor nu poate justifica raul prezent, si cu atit mai putin ceea ce se petrecea à l’époque in Uniunea Sovietica. Iar acea impacare din 1979 dintre Sartre si Aron, colegul de generatie si contrariul sau ideologic, a fost vazuta pe drept cuvint ca revansa postuma a lui Camus. Insa, daca incercam sa vedem productivitatea filozofiilor celor doi, daca ii consideram dintr-un punct de vedere integrator, al unor traditii filozofice, locurile se schimba. Dupa Lévy, filozofia lui Camus, desi a furnizat argumente pentru critica totalitarismului, il contine in germene. Acordul cu natura, pamintul, soarele, armonia si prietenia cu lucrurile il inscriu pe Camus intr-o descendenta filozofica ce favorizeaza buna relatie cu natura (autorul foloseste o idee de la Kojève) si care ar fi sursa tuturor sistemelor de gindire pagine si astfel totalitare. Trebuie amintit aici ca identificarea intre paginism si totalitarism (si dintre gindirea iudeo-crestina si democratie) apartine substratului filozofic al lui Lévy, dezvoltat inca de la La Barbarie à visage humain (1977 – Barbaria cu chip uman) si Le Testament de Dieu (1980 – Testamentul lui Dumnezeu).

In acest timp, Sartre este „le penseur du non“ („ginditorul lui nu“, asa cum il califica Julien Gracq) : „Non à la nature dit Sartre selon Gracq. Non à la matière et à l’accord avec la matière. Non à la société. Non à toute société possible. Non à l’humanité. Non à la procréation. Non aux autres et au regard d’autrui. Non au marronnier de Bouville. Non à l’Humanisme de l’Autodidacte. Non au Tout. Non au Non.“ („Nu naturii, spune Sartre potrivit lui Gracq. Nu materiei si acordului cu materia. Nu societatii. Nu oricarei societati posibile. Nu umanitatii. Nu procrearii. Nu celorlalti si privirii celuilalt. Nu castanului din Bouville. Nu Umanismului Autodidactului. Nu la Tot. Nu Nu-ului.“) Astfel, gindirea filozofului apare mai productiva pentru cititor sau pentru cel care cauta surse pentru o rezistenta (politica sau de alt fel), iar „la nausée roquentinienne“ este de preferat „atletului algero-grec“. Desi argumentatia este relativ fragila, imaginea lui Sartre este totusi plauzibila.

Lucrurile sint insa foarte greu de transat, tinind cont ca este vorba despre un mare filozof care a ajuns sa sustina terorismul. Controversele ramin, iar cartea lui Lévy are probabil cel mai bun efect pe care ar trebui sa-l aiba o astfel de carte: acela de a determina cititorul sa se intoarca la texte.