La
Editura Dalkey Archive Press a apărut un nou volum de Dumitru
Ţepeneag. Este vorba de Pigeon Post, tradus din franceză de Jane
Kuntz. Dumitru Ţepeneag şi-a scris mai multe cărţi direct în
limba franceză (printre care şi Pigeon vole, apărută în
franceză în 1989, şi tradusă de autor şi în româneşte
în 1997, sub titlul Porumbelul zboară).
Trei cărţi la Dalkey Archive Press
Dumitru
Ţepeneag a început să fie publicat în Statele Unite în
2007, cu Vain Art of the Fugue/Zadarnică e arta fugii, tradus de
Patrick Michael Camiller, volum prezentat şi de Observator cultural,
în numărul din 30 august 2007. În iunie 2009, va urma o
a treia traducere: Necessary Marriage/Nunţile necesare, tot la
Dalkey Archive Press. Traducerile în SUA ale cărţilor lui
Dumitru Ţepeneag fac parte din proiectul de susţinere a autorilor
români în străinătate, Translation and Publication
Support (TPS), iniţiat de ICR. Să precizăm că, în ultimii
ani, autorul este tradus şi în ţările foste comuniste, în
Ungaria, Cehia, Slovacia, dar şi în Germania. Acele romane pe
care le-a scris în româneşte, după 1989, au apărut la
Paris, în impecabila tălmăcire realizată de Alain Paruit,
fiind publicate la Editura POL între 1996 şi 2006: Hotel
Europa, Pont des Arts, Au pays de Maramureş, La belle Roumanie.
Experienţa
americană a traducerilor din opera lui Dumitru Ţepeneag este una
dintre cele mai fascinante. Pentru un autor român, exigenţele
şi constrîngerile pieţei americane de carte fac din orice
traducere o izbîndă indiscutabilă. Piaţa americană este una
dificilă, în general se preferă autori americani, iar ori de
cîte ori se realizează o traducere, aceasta echivalează cu o
aură de notorietate dobîndită de autor.
Directorul
Editurii Dalkey Archive Press, John O’Brien, mărturisea într-un
interviu acordat revistei noastre, în mai 2008, că n-are nici
o ezitare să-l publice pe Dumitru Ţepeneag cu trei cărţi, apărute
la intervale de timp apropiate. El ar fi primul scriitor, dintr-o
serie mai lungă, care a ajuns la Dalkey Archive Press: „Dacă
doriţi ca mai mulţi autori români să fie traduşi în
Statele Unite, atunci este nevoie să se alcătuiască un plan de
prezentare a acestora, o selecţie internă care să ofere indicii
substanţiale unor editori americani. După ce editorii americani se
decid asupra cărţilor pe care le doresc traduse, autorităţile
româneşti trebuie să se implice în continuare,
scriitorii trebuie să fie ajutaţi substanţial de autorităţile
din România. Dacă noi vrem să traducem un scriitor din
România, dialogul cu editorii români trebuie să fie
permanent, un scriitor tradus care va plăcea va atrage un alt
scriitor, se deschide interesul, de aceea vorbeam de strategia pe
care România trebuie să o elaboreze cînd porneşte la un
asemenea drum. E datoria românilor să prezinte acel program
editorial detaliat, care să fie uşor de înţeles de un editor
occidental. Dacă România oferă informaţii concludente despre
scriitorii săi, va avea şi receptivitate. Eu, ca editor, am
misiunea să detectez acele cărţi care ar stîrni interesul
publicului american. Atitudinea unui editor american este pragmatică:
dacă un editor american crede că o carte nu prezintă interes, nu o
publică. Dacă o publică, atunci asta se întîmplă după
numeroase analize. Alegerea unei cărţi din România, spre
exemplu, ţine de datele, stăruinţa şi profesionalismul cu care
lucrează editorii români, ajutaţi de autorităţi. Sigur,
piaţa este cea care decide dacă alegerea a fost proastă sau
inspirată. Cartea rămîne un produs de care oamenii trebuie să
fie interesaţi, dar prezenţa pe piaţa americană a unei cărţi
din România e foarte bine cîntărită“.
Afirmaţiile
lui John O’Brien nu pot decît să-l flateze pe Dumitru
Ţepeneag, care este la a treia carte la Dalkey Archive Press,
confirmînd interesul publicului şi al presei americane pentru
acest autor.
Ed Pastenague, porumbiţa şi asistenţii autorului
Editorul
american s-a străduit să ofere cititorului american cele mai
interesante informaţii despre Dumitru Ţepeneag. Lansarea
traducerilor americane din Vain Art of the Fugue şi din Pigeon Post
au avut parte de cîte un interviu în revista editurii,
Context, în care a fost prezentată calea de scriere a
cărţilor. S-a insistat, în prezentările americane, pe
imaginea unui autor aflat în opoziţie cu realismul socialist,
prin cultivarea unei mişcări, onirismul, practicate împreună
cu Leonid Dimov. Ţepeneag a ieşit din infernul comunist şi a
plecat la Paris, Ceauşescu retrăgîndu-i cetăţenia română
în 1975. Pigeon Post este, în opinia lui Dumitru
Ţepeneag, „apogeul textualismului meu“. La finalul cărţii, ca
o postfaţă, este adăugat un interviu cu Dumitru Ţepeneag realizat
de Aude Jeanson.
Pigeon
Post a fost publicată iniţial în Franţa, cu pseudonimul Ed
Pastenague. Este o carte despre jocurile şi festele memoriei, care e
suplinită de imaginaţie. Aflăm din interviu că, după două cărţi
publicate cu numele real, mai precis Tsepeneag, autorul a dorit să
se nască din nou şi să-şi dea un alt nume, să-şi schimbe
identitatea de autor, semnătura. Aşa a început jocul:
Stepanege? Pangestene? Pestange? N-a fost mulţumit de nici unul
dintre nume, sunau prea pretenţios. A ajuns la Pastenague, cu multe
„e“-uri, o vocală care domină limba franceză şi care se
pronunţă în moduri diferite. „Pastenague a devenit o
matriţă.“ A apărut mai întîi o porumbiţă, care a
scris o pagină de text, apoi două, „exista doar numele autorului,
naratorul intrînd în posesia textului“ livrat de
„porumbiţă“. Apoi, ca numele să fie complet, autorul şi-a
sunat prieteni imaginari, şcolari, toţi cu nume care începeau
cu Ed (Edouard, Edmond, Edgar). Mîndru de ingeniozitatea
textuală, şi-a numit aceşti amici imaginari „asistenţii mei“.
O dată stabilit modul de lucru şi echipa, au urmat „un schimb
epistolar, o serie de întrebări, convorbiri telefonice,
critici, întîlniri şi chiar insulte“, totul fiind
subsumat unui atelier de creaţie. Aşadar, prin aceste mărturisiri,
Ţepeneag nu se dezminte: el îşi construieşte autorul în
relaţie directă cu imaginaţia, punîndu-l pe autor să fie
servit de cuvinte, care îşi au propria lor autonomie. Iar
textul literar e mai mult decît cuvintele, „structura formală
şi construcţia unui roman sînt la fel de importante ca şi
cuvintele“. Ţepeneag constată „disconfortul“ şi
„nefericirea“ pe care le-a avut atunci cînd a început
să fie tradus, simţind că „autorul este ucis“, rămînînd
doar „numele pe o copertă“: „de îndată ce se deschide o
carte, capacul unui sicriu este închis“.
Revanşa autorului: reîncepe să scrie în limba română
Autoarea
interviului, Aude Jeanson, îl întreabă pe Dumitru
Ţepeneag de ce a reînceput să scrie în limba română,
după 1990. Răspunsul este pilduitor pentru un scriitor atent la
evoluţia comunismului, la transformările din 1990 şi la rolul
celui care scrie în noul context politic: „În ultimii
mei ani de exil, am abandonat orice speranţă şi n-am crezut că e
posibilă o schimbare de regim în Estul Europei. M-am resemnat.
Am scris direct în franceză vreme de 10 ani, fără să devin
perfect bilingv, dar cred că mă descurcam bine. Le mot sablier şi
Pigeon vole cred că au fost două cărţi reuşite. Am trăit izolat
mulţi ani şi tot ce am făcut a fost să joc şah. Am fost un mic
maestru, nimic mai mult... Apoi, în anul de graţie 1989 (200
de ani de la căderea Bastiliei), scena politică a Europei a suferit
teribile schimbări, iar Zidul Berlinului a căzut. Regimul Ceauşescu
s-a menţinut la putere pînă la sfîrşitul anului. De
Crăciun, dictatorul a fost executat după un proces sumar. Nu mă
puteam opune euforiei generale şi am plecat la Bucureşti, într-un
camion plin de medicamente şi alimente. De ce am început să
scriu din nou în limba română? Pînă în
1989, eram departe de ţara mea, dar şi de literatura română.
Mi-am pierdut cetăţenia şi cărţile mele au fost interzise, nu se
găseau nici în bilbioteci. Deşi, în anii ’70, eram
văzut de critica literară ca una dintre marile speranţe ale
literaturii române, aceeaşi critică literară m-a uitat timp
de 20 de ani. Aşa că am început să scriu din nou în
limba română, ca un fel de revanşă. Am reuşit să stau
departe de politică, deşi aş fi putut folosi această cale ca să
mă răzbun. Dar eu am refuzat să-mi asum cauzele politice, am
rezistat tentaţiei de implicare în politică şi am rămas la
literatură. Am scris o trilogie, de 1.200 de pagini, primul volum a
fost Hotel Europa, care a fost tradusă în mai multe limbi. Şi
am scris mai multe cărţi de eseuri, articole polemice. Dar nu am
abandonat limba din ţara mea adoptivă. Am scris în franceză,
în special critică. Mă gîndesc să-l folosesc din nou
pe Pastenague, pe care l-am ţinut deoparte atîta timp“.
În
Pigeon Post, aşa cum spune autorul, se amestecă mai multe poveşti,
asemenea unor „porumbiţe în zbor“. Rezultă o altfel de
literatură, una pe care cititorii americani o pot gusta tocmai prin
fragmentarismul ei, prin aceste jocuri ludice şi vivace ale
imaginaţiei.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters