OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista mai multe tipuri de istorie. Exista istoria de tip biblic, cea care incepe cu Facerea si se termina cu Apocalipsa, care e si singura coerenta. Exista istoria stiintifica, aia de la scoala, cu Antichitate-Evmediu-Renastere-Epocamoderna, care cuprinde doar plaje de sens. Mai exista istoria romantica, aparuta o data cu biografia Jeannei d’Arc, de Michelet, este istoria din manuale, care ne invata ca istoria consta in personaje providentiale si in batalii. Mai exista, aparuta in urma istoriei romantice si ca reactie salutara la ea, istoria duratelor lungi, promovata de Scoala Analelor si reprezentata de Fernand Braudel, Le Roy Ladurie si Jean Delumeau. Ea isi propune sa ignore bataliile si personajele providentiale si se concentreaza asupra traseelor comerciale, progreselor tehnice, evolutiei mentalitatilor.

O pagina a istoriografiei a fost intoarsa, domnul Boia i-a proptit frumusel crucea la capatii. Dar asta nu inseamna sfirsitul istoriografiei. De istorie avem nevoie, fiindca trecutul explica si justifica prezentul. Abia acum poate incepe la noi (au si aparut niste carti bune de tot) scrierea istoriei cotidianului. Istoria dreptului romanesc n-a fost scrisa. Avem nevoie de o istorie a negustorilor, a gabrovenilor, a lipscanilor. Despre sasi s-a scris, dar lucrarile sint prea putin cunoscute. Clujanul T. Nicoara a inceput sa scrie o istorie a vrajitoarelor din Ardeal (romance arse pe rug, de obicei). Nicaieri istoria cercetatorilor si istoria predata la scoli nu comunica. Ele sint reciproc impermeabile, fiindca istoricii isi vad de treaba lor cinstita si autorii de manuale scriu in continuare hagiografii cu personaje providentiale.
Atita vreme cit Ministerul Culturii finanteaza publicarea fisei de urmarire clinica a Vioricai Enachiuc (Codex Rohonczi, transliterare si traducere de…) pe post de carte de istorie si ii da lui Napoleon Savescu timp de antena la TV, voi crede ca statul saboteaza activitatea istoricilor.

- Stefan ca alibi general
„Cum nu vii tu, Tepes Doamne…“
Un alt mare defect al romanilor este ca nu asculta de legi si n-au incredere in institutii. Romanii personalizeaza toate raporturile: ca sa nu treaca prin tunelul de 3 m cu tirul de 4 m inaltime, e nevoie de paznic. De aceea, in momentele de anarhie, viseaza si rivnesc la o mina forte. Vecinii si prietenii nostri rusi s-au mulcomit in poalele lui Vladimir Putin. Romanii viseaza si ei un regim autoritar. De aceea, referirea la Stefan cel Mare ne vorbeste mai putin despre Stefan si mai mult despre romanii de azi. E ca un test Rorschach. Ca si rusii, romanii nu disting intre putere si opozitie, ci intre stapinire si nesupunere. „Sefu-i sef si-n pielea goala.“ Romanii au nevoie de sefi. Stefan cel Mare, cu sabia-n mina, care „omora fara judetu“, li se pare romanilor un personaj istoric bun si de imitat. Mentalitatea romanilor e ierarhica. Singurul care decide e sefu’. Asteptati sa vina sefu’, el hotaraste. Intr-o sedinta a consiliului de ministri, maresalul Antonescu striga exasperat: „am luat puterea ca sa orientez politica generala a tarii si ma trezesc fixind pretul linii si distribuind carute la trupe“ and stuff.

Maresalul facea munca marunta de administratie, fiindca romanii sint iresponsabili ca subordonati si tiranici ca sefi. Un ministru de Interne postrevolutionar zice despre nu mai stiu ce mineriada: „si cind nu s-a mai putut face nimic, am aplicat legea“. Legea e chestia la care se recurge in ultima instanta.
In Romania, competenta este confundata cu puterea. A conduce, fie si o sectie de galvanizare, inseamna a participa la Putere, nu a exercita competente precise. „Dumneata stii cu cine stai de vorba?“ e o intrebare care se aude numai in tarile ne-egalitare, cu distanta ierarhica mare, cum sint cele ale Americii Latine. Romanii sint bolnavi de sefie. Elvetia e condusa de aproape o mie de ani de contabili stersi si de gestionari plicticosi, care iau tramvaiul ca orice muritor. Cine e presedintele Elvetiei? Nu stiu. Tara nici n-are nevoie sa fie condusa, fiindca merge singura, de o mie de ani, fara personalitati charismatice.

- Stefan ca erou
Stefan a trait pe vremea cind istoria era simpla. Dusmanii erau clari, prietenii la fel, lupta era dreapta. Moldovenii erau cei buni care se aparau, turcii erau cei rai care atacau. Nu-ti trebuia mai multa minte ca sa faci politica internationala decit ca sa te joci pe PlayStation. Sabia lui Stefan e un obiect regresiv, pe care-l pricep cei care se joaca pe Xbox. Or, lumea reala s-a complicat intre timp: somajul e un dusman fara chip, incolor, care nu poate fi gituit. Nici razboiul nu mai e ce-a fost: dintr-un F17 se pot deversa tone de bombe peste un oras irakian, fara cel mai neinsemnat risc pentru pilot. Nostalgia pentru Stefan este nostalgia pentru epoca in care bunii si raii erau clar delimitati si vizibili.
In functie de complexitatea muncii, exista doua feluri de organizatii: ierarhice, ca santierele de constructii, si egalitare, ca firmele de soft. Pe santiere se vine dimineata, la ora fixa, seful tipa, muncitorii se executa. In firmele de soft, se vine relaxat, se munceste relaxat. Cu cit complexitatea muncii e mai mare, cu atit institutia e mai egalitara. Romanii inca n-au internalizat o mentalitate mai egalitara. Si cind n-o sa mai rasune traditionalul „dumneata stii cu cine stai de vorba?“ n-o sa mai avem nevoie de Stefan cel Mare.