OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dunarea curge contra timpului. isi rostogoleste apele din prezent in trecut, din actual in neactual. Cu cit este mai lunga, cu atit mai batrina. in delta ei traiesc somni milenari si cirduri de pelicani care te poarta cu gindul la niste reptile zburatoare. Aici se aduna namolul purtat de apele ei din strafundurile Europei. Tot aici vitele si porcii uriasi de la Murighiol pasc nestingherit. La lasatul serii se retrag in ograzile de trestie.
La Caraorman, Nicolae Ceausescu a construit niste utilaje care trebuiau sa recupereze aurul din apele Dunarii.
Un pumn de praf aurifer intr-un an intreg. Masinariile uriase ruginesc in mijlocul pustiului nisipos. Nu s-au miscat niciodata din loc. Astazi, la umbra lor, se adapostesc cai costelivi, stralucind de sudoare.

Locuiesc la zece kilometri de bazinul de apa al Carpatilor. in partea mea, poloneza, toate riurile se varsa in apele reci ale Marii Baltice. in partea cealalta, slovaca, aproape toti afluentii se unesc cu Dunarea, pentru a se varsa in Marea Neagra. Vad pe fereastra spinarea impadurita a muntelui si stiu ca, in spatele lui, se afla inca unul, apoi masivul central al Carpatilor se fringe si incepe sa cada lin, deschizind drumul spre sud. Acolo se afla Dunarea. Acolo sint somni milenari care pazesc delta formata de cele trei canale ale fluviului: Chilia, Sulina si Sfintu Gheorghe.
Cind ce se intimpla in tara mea incepe sa ma plictiseasca, gindurile imi zboara la Dunare. Ies la bazinul colector al Carpatilor si ascult piriurile care curg la vale spre miazazi. imi imaginez cum Prutul, Siretul, Oltul, Sava, Tisa si Drava isi impreuneaza curentii cu torentul sau puternic. Am calatorit de-a lungul tuturor acestor riuri si le-am vazut gura de varsare. Prutul si Siretul se varsa in apropiere de Galati, Oltul la Turnu Magurele, Sava la Belgrad, Tisa aproape de Novi Sad, iar Drava la citiva kilometri la rasarit de Osijek. Dunarea in sine am traversat-o, cred, in vreo saptesprezece locuri. De cele mai multe ori la Budapesta, pe podul Margareta, podul Szécheny, podul Elisabeta si podul Petöfi. La Novi Sad, am traversat-o pe podul de ponton aruncat linga ruinele vechiului pod bombardat. La Portile de Fier, pe spinarea barajului. La Galati si Braila, cu bacul. La Sulina, cu o simpla barca pescareasca. Si in somn am traversat-o de zeci de ori.

Vara trecuta am calatorit in amontele fluviului. Am plecat din Galati. Am ratacit fara tinta prin Dobrogea, ba indepartindu-ma, ba apropiindu-ma din nou de fluviu. Aveam in masina un cort si dormeam acolo unde ma prindea noaptea. in intuneric vedeam stepa aprinsa si auzeam clinchetul clopoteilor oilor. Dimineata stringeam cortul, faceam cafea pe aragazul de voiaj cu gaz si porneam mai departe, inaintind printre colinele uscate. Lasam in spate Delta miloasa si sufocanta.
Dunarea izvoraste de undeva din coastele Padurii Negre. Cindva i-am vazut firul subtirel de la inaltimea viaductului feroviar. Mergeam atunci de la Zürich la Tübingen, din Elvetia in Germania, mergeam prin orase si orasele cuibarite acolo de secole, cu biserici ale caror fundamente fusesera ridicate la inceputurile Sfintului Imperiu Roman.

Si acum, ori de cite ori ma aflu in Delta sau in Dobrogea, imi vine in minte izvorul fluviului si cursul lui superior care isi rostogoleste apele de undeva din strafundurile istoriei Europei si care, in mod neintrerupt, se uneste cu prezentul si viitorul. in Delta si in Dobrogea istoria inca nu a inceput cu adevarat. Dunarea aduce mil din adincul continentului, din strafundurile civilizatiei si construieste din el un tarim in afara timpului. Delta si Dobrogea sint tutelate de vesnicie si somni milenari care stau in ochiurile apei in asteptarea prazii. in mijlocul verii, partile astea de lume te poarta cu gindul la Amazonia si Abisinia.
„Vietnam, Vietnam“, repeta in urma cu trei ani capitanul barcii care ma ducea de la Sulina la Sfintu Gheorghe. Am plutit ore intregi prin tunelurile verzi ale canalelor, iar serpii de apa negri-galbui se frecau de burta barcii. La Sfintu Gheorghe, ultimul sat al continentului, unde poti ajunge numai pe apa, aproape totul era facut din trestie: casele, gardurile, ograzile, grajdurile, acoperisurile. in aer zburau miliarde de tintari. Fluviul se varsa acolo in mare si se vede clar granita dintre apele sarate si cele dulci. Primele erau verzui si tulburi, celelalte albastru-cenusii si transparente. Pe tarm nu crestea nimic, nu era nici pic de umbra. La amiaza vacile cautau sa se racoreasca si intrau in mare. Stateau cufundate pina la burta si priveau spre Crimeea sau spre Muntii Karadeniz Daglari.

Apa era calda si scazuta. M-am indepartat de tarm citeva sute de metri si abia de-mi ajungea pina la piept.
insa vara trecuta m-am dus in amonte, pe partea romaneasca a fluviului. M-am uitat la malul bulgaresc, apoi la cel sirbesc. Prindeam la radio posturi bulgaresti si sirbesti. Am innoptat la nord de Turnu Severin. Mi-am desfacut cortul undeva printre colinele inverzite. Dimineata am traversat Dunarea pe spinarea barajului de la Portile de Fier. Barajul era urias si pustiu. Numai eu ma duceam in Serbia. Milioane de tone de beton tineau piept presiunii apelor. imi imaginam ca tin pe loc intregul fluviu de la Portile de Fier si pina sus, in Padurea Neagra. inaintam printre constructiile energetice, structurile cu zabrele si gardurile de otel. Nu aveai voie sa te opresti din mers, nu aveai voie sa faci fotografii. Pe partea cealalta, stateau sirbi in uniforme. Sedeau pe scaune cu picioarele intinse. Unul dintre ei se ridica nemultumit si se uita fara interes in pasaport. Se vedea clar ca nu le plac strainii. Dar nici nu puteau trai fara ei, caci n-ar fi avut fata de cine sa-si manifeste lincezeala si condescendenta dispretuitoare. Apoi un baietandru adormit a stropit rotile masinii cu un lichid, si pentru asta a trebuit sa-i platesc 3 euro. Asa incepea Serbia. in scurta vreme a trebuit sa ma indepartez de fluviu, caci ma indreptam spre sud, spre Macedonia.

Nu-mi mai aduc aminte de cite ori am vazut Dunarea. Cu siguranta de citeva zeci de ori. Dintre riurile mari, numai Vistula natala am vazut-o mai des. Nu-i chip sa eviti Dunarea. Pentru a face asta ar trebui sa nu mai calatoresc spre sud, dar nu sint in stare sa merg intr-o alta parte a lumii. Traversez bazinul de colectare al Carpatilor si o iau in josul bazinului Dunarii. Uneori ramin in tinuturile afluentilor de pe malul sting, dar ori de cite ori am mai mult timp, ma duc pe malul drept, balcanic. in felul acesta chiar si Buda mi se pare ca seamana cu Balcanii. Si exista in asta un simbure de adevar, caci, plimbindu-ma vara pe colinele din Buda, imi vine cu greu a crede ca undeva, acolo jos, nu vuieste Marea Adriatica. Dar ma rog, asta este parerea mea personala, parerea cuiva din partile nordice ale Carpatilor. Budapestanii au o alta parere despre „chestiunea balcanica“.
in orice caz, in partea cealalta este mai usor de trecut prin Budapesta, pe unul din cele cinci sau chiar sase poduri. Apoi ne mai despart inca vreo trei-patru ore pina la punctul de trecere de la Udvar-Knezevo si iata-ne deja in Balcani. Scriitoul croat Mirko Hunyadi afirma ca „parintele Baraniei este Dunarea, iar mama Drva“. Tinutul se afla la confluenta celor doua riuri. Iarna aceasta m-am oprit acolo pentru o zi, in drum spre Bosnia. Nu era pic de zapada si gheata nu intarea mlastinile. in ochiurile de apa revarsate isi faceau cuiburile coloniile de cormorani. Peisajul era plat cu desavirsire. Soseaua ingusta inainta de-a lungul terasamentului si de la inaltimea aceea se vedea nesfirsitul orizontului indepartat. Nu se putea ajunge totusi pina la Dunare. Te opreau mlastinile si cimpurile nemarginite de trestie uscata. Stiam ca este acolo, la est, acolo unde cerul isi schimba culoarea, iar norii forma.

Era de ajuns sa-ti lasi masina, sa ajungi la marginea mlastinilor si pretutindeni gaseai excremente de cerb. Cu siguranta in zona erau mai multe animale decit oameni. La Kopacev – satul care se intinde de-a lungul bratului nemiscat al riului – zaceau ruinele razboiului. Printre ziduri cresteau deja copacei tineri. Nimeni nu facea nimic cu asta. Zidurile de argila, fara acoperisuri, erau mincate de umezeala. Cineva parasise toate astea, pentru a nu se mai intoarce niciodata. La treizeci de kilometri mai incolo se afla Vukowar. Nu mi-a fost greu sa-mi imaginez cadavrele care zaceau in apele scazute de la mal. Asa este Dunarea: izvoraste din Padurea Neagra, isi rostogoleste apele prin Viena, apoi cara la vale cadavre. A doua zi am lasat fluviul in urma, caci mi-am continuat calatoria spre sud.
Nici macar in Bosnia nu am putut sa nu ma gindesc la fluviu, caci majoritatea apelor acestei tari se varsa in Dunare prin albiile riurilor Sava, Vrbas, Bosna si Drina. in aceeasi directie curgea si singele. Si la fel ar trebui sa curga si gindul nostru ori de cite ori traversam podurile din Budapesta, Bratislava sau Viena. Macar atit putem face.

Caci Dunarea este un fluviu al reflectiei, un fluviu al meditatiei: aduce laolalta lucruri care par ireconciliabile. Ne imbarcam in mijlocul democratiei liberale care proslaveste belsugul si pacea, pentru ca, dupa o vreme, sa ajungem in tinuturi unde inca pina nu demult isi facea de cap violenta cea mai singeroasa, unde cruzimea, rabunarea, ruinele si saracia umbla ziua-n amiaza mare fara rusine.
Asa este Dunarea. Stind la izvoarele ei, ne gindim la gura de varsare; privind cum se varsa in mare, calatorim in imaginatie in amonte. Caci dintre toate riurile, el este cel mai european, este povestea cea mai profunda si mai inteleapta pe care ne-o ofera geografia continentului nostru.
Da, 2.850 kilometri lungime si 817 kilometri patrati de bazin – e un motiv de meditatie. Pentru continentul nostru mititel, aceste dimensiuni reprezinta o realizare. Ar trebui, o data pe an, sa infaptuim pe malul Dunarii un ritual stravechi, pagin. Ar trebui sa ne insiram de-a lungul fluviului si sa ne tinem de mina, privind in subconstientul continentului.

Ar trebui sa coborim pina la buza apei, sa ne muiem picioarele in ea, ar trebui sa ne ungem cu milul ei. Poate ar trebui sa facem asta undeva in Romania, undeva in Cimpia Baraganului, unde pasc cirezile pe cimpurile intinse, unde vitele stau in apa pina la genunchi si, privind tinta malul bulgaresc, isi ridica cozile, defecind direct in apele verzui ale fluviului. La fel ca in urma cu secole. Poate acolo ar trebui sa ne intilnim, pentru a nu uita mirosul animalelor amestecat cu cel al milului, pentru a nu uita de unde ne tragem cu totii.
Ma uit acum pe harta si vad ca eu insumi am calatorit mai mult in avalul fluviului. Adica exact acolo unde poti vedea tot ceea ce curind dispare, tot ceea ce consideram anacronic. La fel ca vitele care pasc nestingherit in Cimpia Baraganului sau in Delta. Fiindca pentru mine Dunarea este fluviul amintirilor. Nu ma refer la niste amintiri personale, ci la memoria „speciei noastre europene“. Am calatorit in special in aval, deoarece acolo am avut ocazia sa intilnesc „vechiul“, care era deopotriva „mai nou“, caci parcurgea calea civilizatiei mai lent, agale, cu o anumita incetineala, tinzind cu lentoare spre predestinarea sa. Cu ceva vreme in urma m-am plimbat pe bulevardul riveran din Passau.

La tarm erau andocate vase de croaziera de lux. Cel ucrainean se numea Odessa, cel romanesc – Dunarea. Se afla printre ele si unul rusesc, cu toate ca prezenta rusilor pe Dunare tine mai degraba de trecut. Se numea Printesa Anna. Prin ferestrele mari puteai vedea lambriurile de lemn inchis la culoare, fetele de masa albe si buchetele de flori. Citeva zeci de excursionisti, in fotolii asezate pe puntea deschisa, contemplau frumusetea baroca a orasului. Se inveleau cu pleduri, caci soarele de noiembrie nu mai incalzea prea tare. Aratau ca niste pensionari instariti. Vapoarele erau ancorate cu boturile in amonte. Furnizorii impingeau pe puntea mobila carucioare incarcate cu lazi cu cola si bere. Puteam sa jur ca, de undeva din interiorul Odessei sau al Dunarii, razbatea iz de cafea proaspata. I-am invidiat pe acei pensionari. imi imaginam calatoria lenta in amontele fluviului incepind undeva in Braila, sau poate chiar din Sulina – ultimul oras european; acolo vazusem cindva, la apusul soarelui, un vas turcesc care iesea in largul marii. Pe punti etajate transporta oi, sute, poate chiar mii de oi. Naviga in directia discului incandescent care cobora in apele marii, mirosea a fin si vazduhul rasuna de behaitul ovinelor.

Ma plimbam pe bulevardul orasului baroc din mijlocul Europei si imi reveneau in minte imaginile periferiilor ei. De acolo soseau vapoarele. Tot acolo, intr-o coliba de trestie din mijlocul mlastinilor, locuia Mitka. in bataturile de trestie guitau porcii. Se tineau dupa Mitka precum ciinii. Undeva in zonele mlastinoase pasteau vitele, de soarta carora Mitka nu se prea preocupa si cred ca nici nu le cunostea numarul. Am baut slibovita romaneasca, Mitka a scos pusca si mi-a propus sa tragem, cu conditia ca eu sa platesc munitia. Dar eu nu am vrut sa tulbur linistea serii. La lumina lampii de petrol am vazut pe perete fotografia spalacita din ziar a lui Ceausescu.
Mi se pare ca as putea rememora la nesfirsit episoadele dunarene. Gindul meu se opreste intr-un loc sau altul si torentul fluviului il ia la vale, il poarta in adincul amintirilor, il scufunda in virtejul evenimentelor de demult care, dupa ani, seamana cu niste plasmuiri miraculoase. Da, Dunarea, in afara apelor, poarta cu sine si gindurile noastre, visele si aspiratiile noastre, care cad prada somnilor milenari ce misuna in labirinturile miloase ale Deltei.

Traducere din limba polona
de Cristina GODUN

Andrzej Stasiuk (n. 1960, Varsovia) – prozator, poet, eseist si critic literar. A publicat volumele Zidurile Hebronului, Cum am devenit scriitor (incercare de autobiografie intelectuala), Europa mea, Mergind spre Babadag (Premiul NIKE 2005) etc. Pentru piesa Noaptea adica o farsa tragica medicala slavo-germana (2005) a fost nominalizat la Premiul Nike. Cartile sale au fost traduse in numeroase limbi. Din 1987 a parasit Varsovia pentru Wolowiec (un satuc in Muntii Beskizi Inferiori), unde se afla si sediul editurii sale Czarne.