Clasa politică a constatat că
democraţia este o treabă anevoioasă, o corvoadă, pe alocuri, care
mai are şi dezavantajul că nu se sfîrşeşte niciodată.
Concluzia comună a politicienilor supuşi acestei salahorii veşnice
– contrară, adesea, propriilor interese – a fost aceea că jocul
democratic trebuie simplificat. Ce se întîmplă acum, în
România, se înscrie în noua ordine. Divorţul
dintre PDL şi PSD, intervenit cu doar trei săptămîni
înaintea deschiderii oficiale a balului prezidenţial, este
logic. Candidaţii celor două partide nu puteau lua startul cursei
cu obstacole pentru Cotroceni pe acelaşi culoar şi au decis că
despărţirea este singura soluţie. Ea nu s-a făcut pe cale
amiabilă. În democraţie, există adversari. În România,
aceştia devin duşmani ireductibili. În Germania,
creştin-democraţii au stat la guvernare alături de rivalii
istorici social-democraţi pînă la alegerile legislative, în
ciuda diferenţelor doctrinare şi a riscului – care s-a dovedit
real – de a pierde, împreună, puncte în favoarea
formaţiunilor periferice. Germania îşi recapătă, încet,
dar sigur, suflul economic, instituţiile funcţionează, elanul
sindicalist pare temperat.
Democraţia dîmboviţeană
exclude însă, din capul locului, ideea de coaliţie sau
varianta coabitării decente. Parlamentului celor 70 de procente i-a
fost amputată principala atribuţie, de legiferare, iar rolul său
s-a redus la acela de pavăză împotriva moţiunilor unei
opoziţii mai degrabă anemice. De plictiseală, senatorii şi
deputaţii PSD şi PDL s-au jucat, permanent, cu geometria
parlamentară, dînd naştere unor majorităţi ad-hoc, ce
urmăreau să anihileze miniştri ai celeilalte tabere. Odată
încheiată relaţia, preocuparea principală a celor doi foşti
parteneri este aceea de a transfera de la unul la celălalt pasivele
guvernării. PSD a plecat din Executiv pentru ca Mircea Geoană să
fie eliberat de povara de a răspunde, în pauşal cu Traian
Băsescu, pentru eşecurile guvernării. De partea sa, Traian
Băsescu, denunţătorul vehement al guvernului minoritar Tăriceanu
II, a preferat pentru perioada campaniei electorale un guvern Boc II
monocolor, minoritar, dar uşor de controlat. Ambiguităţile şi
disfuncţiile binomului executiv din perioada 2005-2008, din care a
fost nevoit să facă parte, şi lunile de mezalianţă cu PSD sînt,
acum, amintire. Traian Băsescu are un guvern propriu ce poate fi
oricînd luat la refec şi chiar umilit dacă propriul interes
electoral o reclamă. În decembrie, va face oricum un alt
Cabinet. În plus, preşedintele avea nevoie ca de aer de un
Parlament ostil pentru a reînvia demonul „322“. Plin de
neaveniţi, ineficient, nepopular şi bombardat de fostul guvern cu
pachete legislative gata preparate şi ordonanţe de urgenţă,
legislativul este gata de faza finală a procesului de discreditare.
Politizate în exces şi
anchilozate, celelalte instituţii vitale reacţionează, la rîndul
lor, greu sau deloc, la stimulii realităţii. Unele nu au
capacitatea ori autoritatea să o facă. Ce interlocutor poate fi, de
exemplu, un cabinet efemer, privat de susţinere parlamentară şi,
deci, de legitimitate – pentru sutele de mii de bugetari care
contestă legea salarizării unitare şi vor să evite spectrul
disponibilizărilor sau concediilor temporare fără plată? Cum va
putea ministrul Pogea al Muncii şi Finanţelor să se sustragă
actualei posturi schizoide şi să fie, concomitent, un partener
onest de dialog atît pentru FMI, care agită sperietoarea
deficitului bugetar, cît şi pentru sindicate?
Estimp, veleitarii îşi continuă
asaltul asupra democraţiei. În goana după puncte electorale,
aproape toţi candidaţii prezidenţiali fac eforturi să se extragă,
în planul imaginii publice, dintr-un sistem profund detestat,
ai cărui creatori sînt de fapt. Traian Băsescu este campionul
iniţiativelor şi gesturilor de distanţare. Unicameralismul, ultima
sa găselniţă presupus reformatoare, şi anunţul candidaturii
printre oameni şi venind de la oameni, nu de la partid, sînt
mutări menite să-i reclădească prestigiul de luptător solitar cu
netrebnicia clasei politice româneşti. Din această poziţie,
el poate face şi spune orice, fără a fi amendat. La o zi după ce
au aflat că idolul lor vrea să mai stea cinci ani la Cotroceni,
acesta le-a transmis că nu şi-a propus să se bată cu criza, ci
doar cu efectele ei. Adică, a fost degeaba parteneriatul cu PSD?
Pentru ţară, da. Nu însă pentru preşedintele candidat, care
şi-a securizat, astfel, ultimul an de mandat. Şi perdantul de lux,
Geoană, lansat de trei ori în cursă pentru a se convinge pe
sine şi partidul că poate ieşi preşedinte, fuge din actualul
regim politic, încercînd să acrediteze ideea că acesta
este opera exclusivă a maleficului Băsescu şi de aceea trebuie
combătut. Cu toată independenţa lui formală, Sorin Oprescu este
necredibil, pentru că stă cu biografia şi anturajul atîrnate
de epoca dinainte de ’89. Kelemen Hunor, candidatul UDMR, este, ca
şi predecesorii săi maghiari, un simplu traficant de voturi pentru
turul al doilea, iar marginalul Gigi nu merită atenţie. Ar rămîne
Crin Antonescu, pe care însă comportamentul normal îl
face neeligibil. Un singur lucru îi uneşte pe toţi – lipsa
de viziune. Avantaj Traian Băsescu. Dispariţia alternativei este
ultima şi poate cea mai grea lovitură dată unei democraţii reduse
la schematism, ale cărei aparenţe sînt salvate doar de votul
liber. După 20 de ani, democraţia românească, luată în
arestul politicii mînuite murdar, şi-a pierdut virtuţile şi
nu mai este un joc viu, pasionant, în care, la final, toată
lumea cîştigă.