Nr. 611 din 10.02.2012

Memoria locurilor
Biblioteca observator cultural
Editorial
Actualitate
In memoriam
Opinii
Document
Informaţii
Politic
Literatură
Eseu
Memorialistică
Arte
Agenda culturală
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Paul CERNAT
Ovidiu DRĂGHIA
Iulia POPOVICI
Adina DINIŢOIU
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Andreea RĂSUCEANU
Cezar GHEORGHE
Silvia DUMITRACHE
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Octombrie   |   Numarul 495   |   După 20 de ani

După 20 de ani

Autor: Ștefan STOICA | Categoria: Politic | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Clasa politică a constatat că democraţia este o treabă anevoioasă, o corvoadă, pe alocuri, care mai are şi dezavantajul că nu se sfîrşeşte niciodată. Concluzia comună a politicienilor supuşi acestei salahorii veşnice – contrară, adesea, propriilor interese – a fost aceea că jocul democratic trebuie simplificat. Ce se întîmplă acum, în România, se înscrie în noua ordine. Divorţul dintre PDL şi PSD, intervenit cu doar trei săptămîni înaintea deschiderii oficiale a balului prezidenţial, este logic. Candidaţii celor două partide nu puteau lua startul cursei cu obstacole pentru Cotroceni pe acelaşi culoar şi au decis că despărţirea este singura soluţie. Ea nu s-a făcut pe cale amiabilă. În democraţie, există adversari. În România, aceştia devin duşmani ireductibili. În Germania, creştin-democraţii au stat la guvernare alături de rivalii istorici social-democraţi pînă la alegerile legislative, în ciuda diferenţelor doctrinare şi a riscului – care s-a dovedit real – de a pierde, împreună, puncte în favoarea formaţiunilor periferice. Germania îşi recapătă, încet, dar sigur, suflul economic, instituţiile funcţionează, elanul sindicalist pare temperat.
 
Democraţia dîmboviţeană exclude însă, din capul locului, ideea de coaliţie sau varianta coabitării decente. Parlamentului celor 70 de procente i-a fost amputată principala atribuţie, de legiferare, iar rolul său s-a redus la acela de pavăză împotriva moţiunilor unei opoziţii mai degrabă anemice. De plictiseală, senatorii şi deputaţii PSD şi PDL s-au jucat, permanent, cu geometria parlamentară, dînd naştere unor majorităţi ad-hoc, ce urmăreau să anihileze miniştri ai celeilalte tabere. Odată încheiată relaţia, preocuparea principală a celor doi foşti parteneri este aceea de a transfera de la unul la celălalt pasivele guvernării. PSD a plecat din Executiv pentru ca Mircea Geoană să fie eliberat de povara de a răspunde, în pauşal cu Traian Băsescu, pentru eşecurile guvernării. De partea sa, Traian Băsescu, denunţătorul vehement al guvernului minoritar Tăriceanu II, a preferat pentru perioada campaniei electorale un guvern Boc II monocolor, minoritar, dar uşor de controlat. Ambiguităţile şi disfuncţiile binomului executiv din perioada 2005-2008, din care a fost nevoit să facă parte, şi lunile de mezalianţă cu PSD sînt, acum, amintire. Traian Băsescu are un guvern propriu ce poate fi oricînd luat la refec şi chiar umilit dacă propriul interes electoral o reclamă. În decembrie, va face oricum un alt Cabinet. În plus, preşedintele avea nevoie ca de aer de un Parlament ostil pentru a reînvia demonul „322“. Plin de neaveniţi, ineficient, nepopular şi bombardat de fostul guvern cu pachete legislative gata preparate şi ordonanţe de urgenţă, legislativul este gata de faza finală a procesului de discreditare.
 
Politizate în exces şi anchilozate, celelalte instituţii vitale reacţionează, la rîndul lor, greu sau deloc, la stimulii realităţii. Unele nu au capacitatea ori autoritatea să o facă. Ce interlocutor poate fi, de exemplu, un cabinet efemer, privat de susţinere parlamentară şi, deci, de legitimitate – pentru sutele de mii de bugetari care contestă legea salarizării unitare şi vor să evite spectrul disponibilizărilor sau concediilor temporare fără plată? Cum va putea ministrul Pogea al Muncii şi Finanţelor să se sustragă actualei posturi schizoide şi să fie, concomitent, un partener onest de dialog atît pentru FMI, care agită sperietoarea deficitului bugetar, cît şi pentru sindicate?
 

Estimp, veleitarii îşi continuă asaltul asupra democraţiei. În goana după puncte electorale, aproape toţi candidaţii prezidenţiali fac eforturi să se extragă, în planul imaginii publice, dintr-un sistem profund detestat, ai cărui creatori sînt de fapt. Traian Băsescu este campionul iniţiativelor şi gesturilor de distanţare. Unicameralismul, ultima sa găselniţă presupus reformatoare, şi anunţul candidaturii printre oameni şi venind de la oameni, nu de la partid, sînt mutări menite să-i reclădească prestigiul de luptător solitar cu netrebnicia clasei politice româneşti. Din această poziţie, el poate face şi spune orice, fără a fi amendat. La o zi după ce au aflat că idolul lor vrea să mai stea cinci ani la Cotroceni, acesta le-a transmis că nu şi-a propus să se bată cu criza, ci doar cu efectele ei. Adică, a fost degeaba parteneriatul cu PSD? Pentru ţară, da. Nu însă pentru preşedintele candidat, care şi-a securizat, astfel, ultimul an de mandat. Şi perdantul de lux, Geoană, lansat de trei ori în cursă pentru a se convinge pe sine şi partidul că poate ieşi preşedinte, fuge din actualul regim politic, încercînd să acrediteze ideea că acesta este opera exclusivă a maleficului Băsescu şi de aceea trebuie combătut. Cu toată independenţa lui formală, Sorin Oprescu este necredibil, pentru că stă cu biografia şi anturajul atîrnate de epoca dinainte de ’89. Kelemen Hunor, candidatul UDMR, este, ca şi predecesorii săi maghiari, un simplu traficant de voturi pentru turul al doilea, iar marginalul Gigi nu merită atenţie. Ar rămîne Crin Antonescu, pe care însă comportamentul normal îl face neeligibil. Un singur lucru îi uneşte pe toţi – lipsa de viziune. Avantaj Traian Băsescu. Dispariţia alternativei este ultima şi poate cea mai grea lovitură dată unei democraţii reduse la schematism, ale cărei aparenţe sînt salvate doar de votul liber. După 20 de ani, democraţia românească, luată în arestul politicii mînuite murdar, şi-a pierdut virtuţile şi nu mai este un joc viu, pasionant, în care, la final, toată lumea cîştigă.

 


 
 
 
Cele mai citite articole
Primul cincinal de condamnare a comunismului: legenda merge mai departe
Din nou despre şcoală: cîteva lucruri simple
Supravieţuire înainte de alegeri?
AVALON. Modelul prezidenţial
La telefon, Ion Vinea
Cele mai comentate articole
Primul cincinal de condamnare a comunismului: legenda merge mai departe
Din nou despre şcoală: cîteva lucruri simple
Exponatul
Supravieţuire înainte de alegeri?
Caragiale de ieri şi politicienii de azi
Cele mai recente comentarii
da, da,
vaz ca,
LUMINǍ CLAR-OBSCURǍ ( @Peter Dan)
URMATORUL CINCINAL IN PATRU ANI SI JUMATATE
nu, dl mitchievici
 
Parteneri observator cultural
Artline Editura Litera Incubatorul de condeie Teatrul Tineretului din Piatra Neamt Modernism Liternet Regizor Caut Piesa
 
filarmonica george enescu ONB Radio Romania Muzical Radio France International Romania Muzeul Ţăranului Român Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural
 
Fundatia Culturala Greaca Comunitate foto Godot Cafe-teatru bookiseala.ro Infocarte Uniunea Artistilor Plastici Cartier
 
Elite Art Gallery vreaubilet ro Corporate Image Reteaua literara Institutul Cultural Roman Business Edu Dana Art Gallery
 
International Experimental Engraving Biennial LicArt Senso TV