OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mult a cautat regizorul Cristian Juncu o traducere care sa-i convina pentru piesa Avarul de Molière si n-a gasit. Era chiar sa renunte la proiect. Dar, pentru ca vedea un Harpagon jucat neaparat de Dan Borcia la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, a ajuns la concluzia ca nu are decit sa traduca el textul. Scria si se distra. Actualiza textul, pastrindu-i umorul, nu de dragul modernitatii, ci ca sa sune cel mai bine pe scena. Propria traducere ii servea ca sa contureze si mai bine caracterul, ca sa faca evidente relatiile dintre personaje. Si, uite asa, traducind si rizind, cam 80% dintre problemele regizorale erau rezolvate chiar din text. In plus, disparusera constructiile „molieresti“, iar limbajul ii parea destul de actual si de firesc. Asta, fara sa cultive obraznicia sau licenta, numai ca traducerea sa se potriveasca lui 2004! Fiecare cuvint ajunsese justificat regizoral. Dar Cristian Juncu nu s-a oprit aici. A chibzuit toate replicile pina ce fiecare a inceput sa aiba ritmul si muzicalitatea unui vers. A actualizat textul, dar si montarea, incit ea sa fie pe potriva tinerilor care, daca nu recunosc muzicalitatea textului, macar se distreaza cind Cleantes tine o teleconferinta cu noul sau telefon mobil.

Iar batrinii, cei care mai au inca in cap traducerea lui Kiritescu, aceia, da!, poate se vor delecta cu muzicalitatea versurilor si cu citatele pe care Cristian Juncu le-a pastrat intr-adins din vechea traducere si pentru care a gasit formula regizorala a teatrului in teatru.
Cit despre personaj, ceea ce vrea regizorul sa arate nu e deloc stravechea lui maniera de a aduna si rasaduna, ci adincimile omenesti ale caracterului. Multi se pot regasi in lupta lui Harpagon de a aduna tot ce-i trece prin miini. Fiecare dintre noi, in viziunea lui Cristian Juncu, stringe tot felul de amintiri, cu care imbatrinim si ne purtam cu ele exact ca Harpagon cu banii. Asa ca regizorul e preocupat mai degraba de povestea batrinului in general. Personajul creat de el nu este mascariciul obisnuit al celorlalte spectacole, ci unul foarte familiar prin aura pe care i-o da spectatorul, intuindu-si in el batrinetile.

Aceeasi preocupare pentru rezolvarea teatrala a traducerii a putut fi remarcata si in ceea ce priveste scenografia. Nici un moment interesat de cum arata spatiul in sine, regizorul a vrut un decor uman, rezultatul inclinatiei lui Harpagon de a aduna tot ce-i iese in cale. Asa ca scenograful Cosmin Ardeleanu s-a vazut nevoit sa imagineze tipul de dezordine cu care personajul se simte bine, pentru ca o cunoaste. „Nu un munte de gunoi, de resturi fara valoare, ci lumea definitorie a lui Harpagon. Prima idee a fost o biblioteca imensa, de fapt un turn care s-a ingrasat de obiecte fara valoare. Decorul acesta foarte complicat a devenit, in final, un turn suplu, plin de lucrurile lui Harpagon, de la mobila pina la risnita de cafea, un turn care are viata lui proprie si in care personajul traieste alaturi de copiii lui. Toti intra printr-o usa, luata si ea de undeva si pusa acolo, usa ce da in spatiul in care Tatal locuieste la subsol, ca sa-si pazeasca comoara.

Copiii stau la cele doua etaje. Turnul are viata pentru ca e o prelungire a corpului lui Harpagon, traieste alaturi de el, tipa si el cind e furat, danseaza erotizat cind fetita personajului principal se adinceste in placeri. Nu e un obiect pur decorativ, ca o pinza pictata. In permanenta se intimpla ceva cu el, se deschid ferestre ascunse, asa incit decorul e cind simplu, intrucit e singur pe cimpia scenei, cind incarcat de zeci de obiecte. Totul se intimpla in functie de cum e iluminat si jucat“ (Cosmin Ardeleanu).
Obiectele sugestive pe care le-a folosit scenograful sint atit obiecte care, cindva, au fost de mare valoare in lumea lui Harpagon, cit si obiecte uzuale. Ca sa nu fie un compus eclectic de forme, materiale si culori diverse, a fost nevoie de un procedeu foarte elaborat – in multe straturi – de patinare.

Scopul era ca spectatorul sa ghiceasca in dezordinea lui Harpagon o imensitate de obiecte uitate de multa vreme acolo, dar, cu toate acestea, ansamblul sa ramina unitar. Solutia pe care a gasit-o scenograful, ca sa impace aceste doua cerinte diferite, a fost sa transforme formele lor initiale „intr-o coaja ca o lava, din care obiectele acestea scot capul din cind in cind. Lava le unifica si rezultatul e asemanator unei sculpturi: creatie de sine statatoare, dar care, totusi, joaca in spectacolul lui Cristian Juncu. Adica o sculptura cinetica, vie“ (Cosmin Ardeleanu).
Si in ceea ce priveste costumele, creatiile fanteziste au fost excluse. Fiecare costum sustine exact caracterul personajului. Un lucru l-a preocupat mai ales pe scenograf: unitatea lor realizata prin materiale si tonuri cromatice. Culorile au fost alese din spectrul cald – in nuantele pamintului, potrivite cu brunul din decor care da aerul mobilei vechi – ca sa atraga spectatorul, sa-i dea impresia ca se afla in sufrageria proprie, ca recunoaste povestea din spectacol.

„Maniera lui Cristi Juncu de a vedea decorul se apropie mult de cea a lui Grotowski. Daca ar putea, ar face spectacolul cu nimic. Nu-l intereseaza deloc constructia ca sa creeze un cadru plastic sau o stare in spectator. Eu totusi cred ca Grotowski exagera pentru a darima niste conceptii adinc inradacinate la vremea lui – si anume ca decorul trebuie sa fie pur decorativ. A fost bine in ’60. Teoria lui din ’60 – daca teatrul n-are bani de decor, nu are ca solutie alternativa decit saracia – nu ne impiedica pe noi, acum, la peste 40 de ani, sa ne jucam cu creativitatea noastra. Ne obliga doar sa nu tragem nici o linie, oricit ar fi de frumoasa, decit daca e justificata regizoral foarte precis: nu desenez elementul de decor compozitional pentru ca e frumos, ci pentru ca e jucat si ajuta la definirea personajului! Nu invers! Adica intii desenez ceva ca e frumos si apoi ma joc cu ce-am desenat. Adica intii desenez ceva ca e frumos si apoi ma joc cu ce am desenat. In spectacolul acesta n-am putut sa fac absolut nimic ce nu era nascut dintr-o necesitate a sa“ (Cosmin Ardeleanu).

Premiera va avea loc la inceputul lunii martie.