OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pentru acuratetea interpretarii

Rezultatele alegerilor din 26 noiembrie le-au provocat multora un soc. Motivul principal: procentele neasteptat de mari ale lui Corneliu Vadim Tudor si ale Partidului Romania Mare. Cel dintii obtinuse in toate sondajele realizate la iesirea de la urne peste 27%; finalmente, conform scorului oficial, a crescut la 28,34%. Tras in sus de prezidentiabilul sau, PRM, creditat cu peste 22%, a mai pierdut ceva la numaratoare, raminind cu aproape 19,5 la Camera Deputatilor si cu 21 la Senat (procente care – oricum – vor spori in urma redistribuirii voturilor obtinute de formatiunile care nu au trecut pragul de acces in Parlament).

Gravitatea momentului nu trebuie subestimata. Reprezentantii nationalismului romanesc – extremisti, fascistoizi, xenofobi s.a.m.d. – au obtinut scoruri exagerat de mari si care, pe buna dreptate, au ingrijorat strainatatea. Intr-o perioada in care Austria e guvernata de o coalitie din care face parte si partidul local de extrema dreapta (de unde carantina impusa la inceput de catre Uniunea Europeana – dar ridicata dupa o vreme, dupa ce cabinetul vienez a reusit sa convinga ca nu va avansa pe linia unor politici antidemocratice) si in vecinatatea statelor iugoslave, dominate in anii ’90 de lideri ultranationalisti singerosi, in frunte cu „vedeta“ politica a deceniului, Slobodan Milosevic, ascensiunea lui C.V. Tudor pare sa tina de o logica inspaimintatoare. Reactiile externe, care constata regresul Romaniei si noua ei tendinta catre autoritarism, sint – asadar – de inteles. La fel – larga solidarizare politica, intelectuala, mediatica anti-C.V. Tudor, cu scopul declarat de a influenta votul din turul al doilea astfel incit liderul extremist sa nu cumva sa cistige fotoliul de la Cotroceni.
Dar gravitatea situatiei nu trebuie nici exagerata. Rezultatele efective se cuvin analizate cu atentie, cu calm, cu discernamint.
De fapt, cum stam?
Realitatea este ca rezultatele alegerilor nu difera mult de prognoze. Se stia ca actuala coalitie la putere va pierde si ca PDSR va cistiga, urmind sa formeze cabinetul, eventual atragind parteneri care sa-i aduca beneficii de imagine. Perspectiva nu era de natura sa ne faca fericiti, dar era in limitele firesti ale rotatiei la guvernare datorate erodarii partidelor aflate la putere; si mai era – in linii mari – totusi acceptabila. Se stia si ca Ion Iliescu are un avans considerabil in cursa pentru Cotroceni. Exista si speranta ca, in finala, fie Mugur Isarescu, fie Theodor Stolojan l-ar fi putut fi invinge colectind voturile tuturor candidatilor cu alura mai democratica decit Iliescu.

In date concrete, rezultatele pentru Parlament au confirmat estimarile. Dupa redistribuiri, PDSR va ocupa aproape o jumatate din fotolii. PNL, PD si UDMR sint – de asemenea – „in grafic“ (chiar daca primele doua sperau la putin mai mult). De citeva luni de zile devenise o certitudine ca ApR nu va intra in Parlament (dupa ce formatiunea lui Teodor Melescanu era cotata cu 15-20% in sondajele de acum un an-doi, iar liderul ei se profilase ca viitor adversar al lui Iliescu in finala!). Se stia de mult ca PUNR nu va mai reveni pe bancile legislativului si ca nu exista alti outsider-i. De asemenea, sondajele mai recente aratau ca nici CDR 2000 nu va atinge pragul pe care politica ilogica de aliante a PNTCD il ridicase la 10% (pentru o coalitie de peste patru partide).
Ramine noutatea cresterii de ultima ora a lui C.V. Tudor si a PRM – dar nici aici surpriza nu e totala: tendinta ascendenta fusese sesizata de sondajele din ultimele saptamini, astfel incit incepuse sa se vorbeasca despre posibilitatea ca liderul ultranationalist sa-i devanseze pe Stolojan si Isarescu. PRM urca amenintator catre 20%, iar C.V. Tudor depasise cota (20-22%). Cresterea sa pina la 28 de procente e – repet – grava, dar catastrofa pe care prea multi s-au grabit sa o proclame e departe. Foarte probabil, Ion Iliescu il va invinge pe 10 decembrie. E greu de crezut ca C.V. Tudor va putea remonta handicapul de 8 puncte. Ar fi firesc ca sustinatorii celorlalti candidati votati in turul intii, si anume Theodor Stolojan, Mugur Isarescu, Gyorgy Frunda, Petre Roman si Teodor Melescanu, sa-l respinga pe C.V. Tudor, dat fiind ca optiunea lor prima a fost – e adevarat – si anti-Iliescu, dar in fondul ei a exprimat o atitudine pro-democratie, pro-libertate, pro-liberalism, pro-economie de piata.
Recapitulind: cu Ion Iliescu presedinte si cu un Parlament si un guvern dominate de PDSR, ii vom avea la putere – asa cum toata lumea se astepta – pe favoritii indicati de sondajele pre-electorale. Noutatile neplacute sint cresterea cotei extremismului si – poate ca adevarata mare pierdere – raminerea taranistilor pe dinafara. E astfel marginalizat unul dintre cele mai importante partide ale scenei noastre politice de dupa 1989, iar zona de dreapta si centru dreapta din Parlament se reduce drastic la PNL si la portiunile liberale din UDMR (in Uniunea maghiara existind si componente social-democrate). In rest, se stia ce se va intimpla, rotatia la guvernare fiind asteptata si acceptata dinainte.
De ce – atunci – soc?!


Erori de analiza, exagerari, generalizari pripite

Imediat dupa scrutinul din 26 noiembrie, ca urmare a scorului mai mult decit neplacut obtinut de C.V. Tudor si de PRM, ca si a alarmei internationale in fata cresterii extremismului in Romania, s-au reactivat brusc cele mai negativiste retorici politice, intelectuale si mediatice de dinainte de 1996. Se afirma inca o data, cu mare energie, moralismele catastrofice, masochismele nationale (sintem asa si pe dincolo, vai de capul nostru, asta meritam…), aroganta fata de populatia „proasta“, „needucata“, „orbita“, care voteaza „cum nu trebuie“ etc.

O prima observatie la acest punct: tendinta e perfect simetrica celei de acum patru ani, cind o buna parte din sustinatorii perdantilor de azi au cazut intr-o euforie la fel de inadecvata. Atunci se vorbea despre un „miracol“, despre „o noua revolutie“ sau despre „desavirsirea revolutiei din 1989“, acum se vorbeste despre un „dezastru“ si despre „intoacerea la momentul 1990“. Dar am avut intre timp doua rotatii la guvernare, adica o functionare corecta a mecanismelor democratiei, adica un cistig major! Tara s-a schimbat in profunzime, realitatea romaneasca s-a diversificat, am progresat pe toate planurile – e adevarat ca mai lent decit am dorit-o, cu sovaieli si blocaje regretabile, dar am progresat. Iar rezultatele alegerilor din acest an, influentate grav de neimplinirile tranzitiei postcomuniste, ramin in limitele normalitatii democratice. Liderul extremismului nationalist va pierde. Periculos de mare, scorul sau din primul tur este – totusi – cu peste 2 procente mai mic decit suma voturilor obtinute de candidatii actualei coalitii la putere si cu peste 4 mai mic decit cei 5 urmaritori ai sai, daca-l contabilizam si pe Melescanu. PRM va fi izolat in Parlament, unde are cu circa 1 procent mai putin la Senat si cu circa 2 la Camera fata de totalul formatiunilor de opozitie democratice (PD plus PNL plus UDMR). Unde e „catastrofa“?!

Asadar, se cuvine ca analiza sa se bazeze pe rezultatele concrete ale alegerilor, nu pe fantasme. Cei care au spus ca PRM si mai ales C.V. Tudor ar fi cistigat alegerile au produs fie o metafora exagerata, fie de-a dreptul un fals. S-au facut – apoi – prea multe generalizari pripite, care deformeaza realitatea. Daca 33% dintre votantii aflati intre 18 si 24 de ani au optat pentru C.V. Tudor (conform unui sondaj realizat la iesirea din circumscriptii), concluzia ca „tinerii merg cu Vadim“ e pur si simplu falsa: caci procentul s-a calculat in functie de numarul celor care au votat din acest etaj de virsta. Dar acestia au fost mult mai putini decit media generala a prezentarii la urne! Raportata la totalul real al tinerilor intre 18 si 24 de ani, din care marea majoritate nu au votat, proportia optiunilor pentru liderul extremist e mult mai mica, cifra in valoare absoluta fiind – deci – scazuta.
Alta generalizare nejustificata: constatarea – sau direct acuzatia – cum ca pentru C.V. Tudor ar fi optat Transilvania si Banatul, unde acesta a iesit – intr-adevar – pe locul intii in multe judete. Dar cu scoruri de 30, 30 si ceva la suta, nu mai mult! Mugur Isarescu si Theodor Stolojan, principalii aspiranti democrati pentru calificarea in finala alaturi de Ion Iliescu, au obtinut in buna parte din aceste zone procente peste mediile lor pe tara. Au contribuit la aceasta exagerare in apreciere si asa-numitele „harti electorale“, in care, pe ecranele televizoarelor si in paginile ziarelor, fiecare judet a primit culoarea cistigatorului, indiferent de scor.

Insa acolo unde a obtinut – sa zicem – 30%, pe C.V. Tudor nu l-au votat… restul, adica 70%! Procedeul, preluat din presa americana, se justifica peste Ocean prin sistemul mixt al alegerilor, conform caruia candidatul la presedintie care iese pe primul loc intr-un stat oarecare cistiga toti „marii electori“ ai statului respectiv, „colorindu-l“ integral in albastru sau rosu, celuilalt competitor nemaiacordindu-i-se acolo nimic. La noi, unde votul e direct si universal, „hartile“ de acest tip sint mistificatoare. Nu mai putin acum decit in urma cu patru ani, de altfel, cind s-a consolidat la noi fictiunea caracterului „mai avansat“, „mai educat“, „mai democratic“ al Ardealului si Banatului, gratie caruia ar fi ajuns la putere Emil Constantinescu si CDR. In realitate, nici pretentiile de „superioritate“ de atunci, nici acuzatiile de „inferioritate“ de acum nu se justifica.


O nedreptate: clipa poate dura patru ani

In aceasta secventa – o speculatie asupra electoratului care nu s-a exprimat pe 26 noiembrie. Numaratoarea finala a indicat o participare de 58%. Ce-ar fi votat ceilalti 42%?
In situatiile de stabilitate politica, investigatiile sociologice arata ca structura de vot a electoratului care se prezinta la urne e – in linii mari – similara celei a optiunilor neexprimate. Acum – insa – am avut un caz de ascensiune rapida a unui personaj „carismatic“. Pare destul de probabil ca alegatorii lui C.V. Tudor, intrati „in priza“, sa fi participat masiv, lasind foarte putini alti sustinatori in „rezerva“ voturilor neexprimate. Daca asa stau lucrurile, atunci inseamna ca liderul ultranationalismului romanesc nu mai are de unde sa creasca in turul al doilea.

Dar mai este ceva, ceva care decurge din regula democratica a ciclurilor electorale. Ele sint astfel gindite incit, o data la patru, cinci sau sapte ani, dupa cum stabileste Constitutia dintr-un stat ori dintr-altul, populatia merge la vot si-si mentine sau isi schimba optiunile in functie de mersul vremurilor. O data definitivate, rezultatele alegerilor generale „ingheata“ iarasi tabloul pentru urmatorul ciclu, asigurind stabilitatea scenei publice. De obicei, schimbarile in raporturile dintre fortele politice sint previzibile, se contureaza din timp, au un anume caracter „organic“, de evolutie relativ lenta, asa-zicind „macrosistemica“. Ei bine, in Romania sfirsitului de an 2000 s-a intimplat altfel: in ultimele circa doua-trei saptamini inaintea votului s-a inregistrat „puseul electoral“ care l-a urcat pe neasteptate pe C.V. Tudor mai sus decit orice inchipuire si i-a impins si partidul dupa el, proiectindu-l la o cota care trebuie sa li se para si acum membrilor sai un vis frumos. In Parlament intra astfel „catindati“ propusi de PRM doar de forma, pentru completarea listelor electorale. Daca alegerile ar fi avut loc cu doua-trei saptamini inainte, Isarescu sau Stolojan ar fi intrat in finala prezidentialelor, iar PRM ar fi avut putin peste 10 procente. Asa, romanii traiesc o situatie pe care o putem considera – in ultima instanta – o „nedreptate“: alegerile au facut sa „inghete“ pentru urmatorii patru ani (daca nu vom avea anticipate!) nu evolutiile unei intregi perioade, ci „puseul electoral“ de-o clipa.
O „nedreptate istorica“, nu-i asa?!


Responsabilitati politice si intelectuale

Din pacate, rezultatele alegerilor confirma cu maxima elocventa justetea semnalelor de alarma trase in ultima vreme in legatura cu prestatia fortelor politice democratice si a elitelor noastre intelectuale in general. S-a-ntimplat chiar mai rau decit se profetea. Destule voci au avertizat asupra consecintelor negative pe care le pot avea inconsecventele guvernarii, certurile din coalitie, selectia defectuoasa a „cadrelor“ plasate in functii executive, reconstituirea Conventiei Democrate dupa ce potentialul ei simbolic se epuizase, dispersia voturilor intre mai multi candidati prezidentiali ai zonei de dreapta si de centru dreapta s.a.m.d. Desi macar intr-o anumita – si nu mica! – masura a facut de-a lungul mandatului sau ceea ce trebuia sa faca, actuala putere a iesit din alegeri decimata, creind in schimb posibilitatea ca extremismul nationalist sa profite de situatie.

Mai este si problema delicata a responsabilitatii unor parti ale elitelor intelectuale. Polemicile desfasurate pe aceasta tema in ultimul an in paginile presei noastre culturale se vad proiectate acum, in urma alegerilor din noiembrie, pe un foarte neplacut fundal propriu-zis politic. Moda intretinuta in anii ’90 in jurul „trairismului“ tinerei generatii care in anii ’30 a alunecat in legionarism parea pina de curind o chestiune strict intelectuala, literara sau filozofica. La fel – reluarea modelelor paternaliste de „formatori culturali“ tip Nae Ionescu sau Constantin Noica. La fel – noua moda a speculatiilor etniciste asupra „romanitatii“. La fel – neo-ortodoxismul eseistico-poetic sau din artele plastice. O serie intreaga de personalitati „carismatice“, mari artisti si mari intelectuali, au participat la aceste trend-uri care au avut si inca au o influenta apreciabila asupra publicului larg, in special in mediile adolescentine si estudiantine. Pareau – inca o data – mode strict culturale. Dar dupa alegerile din noiembrie?!…
Firesc ar fi sa se porneasca in sfirsit o dezbatere adevarata pe aceste teme – da! – intelectuale, culturale, dar cu miza majora pentru reconstructia democratiei romanesti postcomuniste. Excesele se vad cu ochiul liber: acuzatiile directe care incep sa fie formulate la adresa „liderilor spirituali“ ai momentului pentru victoria lui C.V. Tudor in alegeri sint injuste; ca si respingerea de catre cei pusi in cauza a oricarei responsabilitati, a oricarui dialog substantial. Vor fi ei capabili – asa cum pina acum n-au fost – sa faca pasul inapoi si sa accepte ca prin criticile care li s-au adus erau diagnosticate malformatii inacceptabile intr-o cultura democratica postmoderna?


Istoria continua

Dupa turul secund al prezidentialelor, se profileaza un guvern PDSR monocolor, cu sprijin minoritar in Parlament. Tara se indreapta spre o perioada dificila, cu perspective de instabilitate politica: sprijinul acordat de catre blocul PNL-PD-UDMR sau de una/unele dintre cele trei formatiuni componente nu poate fi decit limitat si conditionat, ceea ce nu poate sa nu duca la blocaje legislative si – poate – la alegeri anticipate. Pe de alta parte, asa cum liderii PDSR au declarat-o in repetate rinduri, si inainte, si dupa alegeri, noua guvernare va merge mai departe pe linia reformelor democratice si a integrarii in Uniunea Europeana si in NATO. Judecind doar dupa realitatea prezenta si nu dupa proiectiile spaimoase in viitor, nu sint – cel putin deocamdata – motive sa prevedem stoparea procesului si intoarcerea Romaniei din drum. Multe lume e pesimista, dar fara argumente serioase.
Complicata – si pasionanta, in fond! – istorie a democratiei romanesti postcomuniste continua…