După XX de ani, Porthos nu-şi dăduse
setea de vin pe melancolia lui Aramis, şi nici D’Artagnan nu se
preschimbase în Athos, icoana tinereţii sale: cei 3/4
muşchetari rămăseseră mai mult neschimbaţi decît
schimbaţi. Dumas, însă, nu-i aşa? era atît romancier,
cît şi rapsod de episoade din miezul veacului dix-neuf. Pentru
el, numele personajelor era ştampila divin-imprimată pe identitatea
lor. Pe cînd pe scriitor muza îl ţine de mînă,
istoricul scrie cu sabia deasupra capului: sabia adevărului sau a
precisei obligaţii de a-l ascunde. Poate că isteria adevărului şi
a preciziei istorice se datorează faptului că istoria e scrisă la
mîna a doua: mîna flasc-a muzei Clio.
Au trecut douăzeci de ani de la
Revoluţia română, o revoluţie impură ca oricare alta, dar
impură în felul ei – scenarizată, incertă, sublimă.
Sublimitatea care o curăţă de impurităţi o şi aruncă-n altă
lume. Nu pentru multă vreme însă: pentru cele trei zile
(hărăzite oricărui miracol) din Decembrie ’89, apoi, pentru
momente scurte, disparate, explodate, regretate de-a lungul anilor
trecuţi de-atunci. A part time sublime! Celebrările imensei
eliberări de-atunci acoperă, zgomotos şi stîngaci, nostalgia
după zilele în care am crezut. Pripeala e opusul liniştii de
a contempla trecutul, mizeria fantasmelor sale, speranţele care,
atunci, s-au înălţat dincolo de orice s-ar putea spera
douăzeci de ani mai tîrziu. Asta pentru că, atunci, în
ţara cu foarte puţini stăpîni şi foarte mulţi sclavi,
oboseala era subalternă exasperării; acum exasperările sînt
fete-n casa Marii Oboseli. Alt cerc s-a-nchis, aiurea iarăşi, ca
Zăroni – năroadă-mpieliţare spiralei istoriei lui Marx.
Pentru feseniştii puciului ascuns bine
în ’89 şi mai prost de-atunci, accentul se punea pe „re“-ul
din „revoluţie“: că era evoluţie ori involuţie, voluta
istorică trebuia cîntată în cheia RE. Din perspectiva
puterii, scenariul schimbării i-a dat revoluţiei rolul de subretă
apetisantă – nu o apariţie, ci o aparenţă, care aparenţă
trebuia păstrată, iar păstrarea – tăinuită, ca să nu bată la
ochi. După douăzeci de ani de volute, alegerile prezidenţiale din
2009 le-au dat românilor dreptul inalienabil şi sud-american
de a-şi alege tiranul pe următorii cinci ani. Deşi de ales era fie
urmaşul întîiului fesenist, fie al celui de-al doilea,
unui neam ostenit de spectacol, dar obişnuit să tînjească la
circ nestînjenit după circul de ieri, să uite de pîine,
dar nu de caviar, nu-i poţi cere o alegere existenţială, oricum ai
prezenta-o retoric (din mijloc de miros de praf de puşcă, Albert
Camus spunea că, într-o lume absurdă, alegerea existenţială
se face între a te sinucide şi-a nu te). Că jucată de
soitari cu ştaif sau fără, istoria în cheie RE îi cere
naţiei capitularea la miracol, de fiecare dată: meREu.
(Scrise acum cinci ani, rîndurile
de mai jos nu par a-şi fi pierdut relevanţa: „Disperarea e sala
de aşteptare a miracolelor. Cu cît mizeria din sală e mai
adîncă, cu-atît miracolele par mai pure – ori mai
improbabile, cum ar spune vecinii mei, doar statistica-i o ştiinţă
pen’ dînşii inventată. Această aşteptare – pasivă,
parşivă şi pasionată – e, de asemenea, nocivă. Căci sperînd
întruna să scapi dintr-una de ce te strînge ori să-ţi
parchezi maşina în baie sau să-ţi agăţi hamacul de cornul
lunii, e o petrecere a timpului care îngheaţă starea de fapt
într-una de drept. Vicios, tacticos, adictiv, fatalismul se
legalizează; legea se face fire. Şi această fire rupe, în
neştire, lumea în bucăţi. Pentru ca românul să fie
«şi-şi» – dual, imparţial şi liberal –, lumea lui
trebuie musai să fie «fie-fie». Pe cînd
încăpăţînarea statului continuă să se producă nu
prin separarea puterilor, ci prin unirea slăbiciunilor sale, mie
ce-mi rămîne să fac cu mine? Ce-nseamnă să fiu stăpîn
pe mine? Să-mi pot fi despot. Ca despot, eu-sînt-şi-eu-şi-lumea.
Stăpîn, sînt şi-şi; sclav sînt; şi...? şi...?
Tel maître... Cher maître, acestea sînt datele: cu
ele jucăm leapşa pe luatelea. Subţierea sud-americană a
mijlocului în reproducţia societăţii româneşti scuză
scopuri şi funeste, şi benefice: acest mijlocel e tras printr-un
inel din lanţul care ne gîtuie de ne mîntuie; care îi
trimite pe săraci să se îmbogăţească altundeva; pe cei
plecaţi – să pară luzări, morţi sau mituri; pe cei rămaşi să
se simtă părăsiţi, vii prin ricoşeu; care face spiritul securist
să ne apere de noi înşine – acel Spiritus Securitatis care
ne-a luat şi pielea de pe ego pentru a se erija în mediatorul
general al societăţii (ca zeul iute pus în ceea ce se
desparte de sine, cum ar fi spus Nichita Stănescu dacă n-ar fi
spus-o deja), pentru a o conduce – încotro? Această izolare
a extremelor, această civilizaţie de şoc, această tăiere a
fi(r)ului în patru ca a lui Ioan Vodă cel Cumplit de Viteaz,
ea însăşi ameninţînd să devină extremă, este astăzi
boala de a fi român“.
De-afară ţara-i simplu de citit,
hélas!; de dinăuntru, e ilizibil de excitantă. Continuitatea
PCR-ului şi a securismului său, endemic de la Burebista pînă
azi, e măsura prostirii prostimii, a dispreţului pe care cei
înfăşuraţi în hlamida excepţiei la putere i l-au
arătat atît de des abstractului popor român şi
concreţeilor săi reprezentanţi. Excepţia de la legi, moralitate
şi gust e prerogativul puterii. De aceea, cel aflat la putere e
excepţional, doar alesul celor mulţi devine cel care se-alege
singur, că e cîrmaci, timonier sau securist. Bütikurile
metafizice numite partide politice devin, prin scamatorie imparabilă,
proprietatea proprietăţilor unui oligarh sau a unei găşti. Pînă
în ’89, România era proprietatea privată a Partidului
Comunist, care era proprietatea lui Ceauşescu. După privatizarea
repetată a statului privat, starea României de azi arată cam
aşa: neproducînd mai nimic, dar pentru a se exprima liber în
lume, România a înlocuit exportul cu emigraţia (în
interior a înlocuit rata natalităţii cu aceea a
mortalităţii). Clasa politică e ermetic închisă
intruziunilor poporene ca un acvariu de titaniu. Ca orice ţară
economic marginală, care consumă produse occidentale pe credite
occidentale, ea se oferă bunului calcul al celor ce controlează
lumea determinîndu-i datoriile. Valul crizei economice a ajuns
tsunami chiar în regiunile antediluviene şi în osuarele
zeilor. O treime din produsul naţional brut al penultimei economii a
Europei e deţinut de milionari. Din restul rămas după banchetele
electorale se înfruptă nouăzeci şi, Doamne, cîţi de 9
la sută din populaţie. Doar judecătorii de la Berlin şi vreun
neamţ din Fanar ce-ar mai putea pune niscai ordine în ţara
prinsă pe veci în zevzecie. Dar să nu ne lăsăm sorbiţi de
gaura neagră a sentimentalismului, a resentimentalismului şi a
Gulagului lor de lacrimi. Kitsch la kitsch nu scoate ochii!
Vendettariatul de partid este machiat
în atelierele de pixelărie: machit, poporul spectator se face
carne de tun holbată la ecrane de fum. Din cauza fumului, nu se
poate constata dacă paharul e pe jumătate plin sau pe jumătate
gol. Aşa că optimistul şi pesimistul sînt struniţi,
deopotrivă, de cinicul care ştie că fundul paharului e prea adînc.
Luther spunea că otrava păcatului trebuie băută pînă la
fund, doar aşa poţi spera să fii mîntuit. Mîntuire?
Neamţ, deh! La români fundul paharului e talpa iadului, de
aceea lucrurile nu trebuiesc duse pînă la capăt, ci făcute
de mîntuială. Iar democraţia de mîntuială e o
condamnare la viaţă, o scuză a terorii imperfect executate de
putere, a autoritarismului înfricoşat de capătul pînă
la care ar putea merge. Utopia personală a excepţiei aflate la
putere e realitatea ascunsă surdo-mulţilor; iar puterea e fluidă
ca gelatina şi pozitivă precum rezultatul unei analize medicale.
Gelatina se nutreşte din mitocănie şi
manelism, forme predilecte de violenţă care ne fac să mai uităm
că trăim în timp de pace, aglomeraţi pe şosele ca
mătăniile-n şirag; se hrăneşte din tătucismul din familie şi
din marea familie a ţării şi din sensitivitatea la agheasmă.
Mîinile revoluţiei sînt mai lungi decît ale
oricărui alt păpuşar. De la Kremlin pînă în Mexicul
asasinării lui Troţki şi de la oţărîrile de la Stalingrad
în 1943 pînă la mineriadele anilor ’90, mîinile
acelea le gîdilă gîndurile orbeşti ale fiiilor ei şi
sugrumă din faşă-n faşă orice altă revoluţie. Tonul muzicii
funebre face din revoluţie, mai cu seamă din aceea care nu s-a
întîmplat niciodată, un referent universal, un mit.
Sufocaţi de mit per tujur, în afară de bilanţuri, ce mai
avem de pierdut? Să ne grăbim să ajungem niciunde cînd baza
de calcul a libertăţii este farsa? Cînd politicianismul,
deghizat în revoluţie acum douăzeci de ani, vine acum mascat
în biznis fercheş? Cînd cei care păstoresc paradoxurile
pe care turma le paşte în liniştită uimire joacă leapşa pe
îngereşte? Cînd celor cărora li se corupe, li se corupe
în amiaza mare? Cînd imnul naţional acoperă orice
beatific „Luzăre, scoală-te şi umblă!“? Cînd dosarele
Securităţii pălesc de la sine? Cînd moneţarismul e în
floare? Cînd furtul preventiv se înfrăţeşte cu
asasinatul post-mortem? Cînd mila de sine a intrat în
nestingherită armonie cu ura faţă de ceilalţi?
Întrebările astea nu pot fi mai
mult decît retorice într-o ţară lipsită de nervul
dialogului; ţară plină de-un fals umor ce-i dă afară pe cei care
nu mor – duşmani măsuraţi cu centripetrul; ţară de bărbaţi,
de bărbaţi înlănţuiţi de halbe, de bărbaţi care,
vrîndu-se şefi, cad în capcană, că cin’ se joacă cu
puterea, poate doar cu jucăria; ţară care a intrat în
competiţie cu limba maternă (acu’ să vedem, cine-i în
criză mai mare: ţara sau limba?), limbă care cu greu îşi
mai face loc nestîlcită pînă la urechile poporului
spectator, făcîndu-ne să întrezărim vremea în
care limba va trebui să plătească drepturi de reclamă pentru a fi
folosită în mediile vizuale; ţară de bărbaţi serioşi şi
încinşi care le lasă pe femei să aibă grijă de plozi şi
să trebăluiască prin casă şi să cîştige medalii olimpice
ori Nobeluri literare, ori, pur şi simplu să citească – că
lectura e un obicei abandonat de masculul român
trans-alfabetizat, zevzecul de gaşcă, moştenitorul revoluţiei
române. Cum mîntuirea nu va veni de la nemţi, ce-ar fi
să le lăsăm pe femei să ne-o aducă?
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters