În după-amiaza zilei de 25 august, aparent
fără nici o legătură cu publicarea, în ajun, în Observator cultural nr. 331, a
celei de-a doua scrisori deschise a noastre către dl ministru de externe
Baconschi pe tema Libiei, şi nici cu acţiunea-blitz, din aceeaşi zi, la prînz,
a unor ziarişti de la revista Kamikaze (poate, sub un anumit aspect,
regretabilă) de a smulge placa de la intrarea aşa-zisului „birou popular“ (în
limbaj ghaddafist = „ambasada“) al genocidarei „Marii Jamahirii Arabe Libiene
Socialiste Populare“ (un regim, un nume şi un steag care totuşi, să nu uităm,
tocmai fuseseră desfiinţate – circumstanţă atenuantă majoră pentru cei de la
Kamikaze!) şi a o depune la uşa MAE, cu dedicaţie pentru ministrul
sus-menţionat, spre a-i aduce aminte de penibila situaţie în care a pus ţara
faţă de situaţia din Libia, inefabila doamnă Doris Mircea (aceeaşi care, în
decembrie, tot după apariţia unui apel al nostru în Observator cultural nr.
296, anunţa, cu nici 24 de ore înaintea ceremoniei, că în sfîrşit, MAE se
răzgîndise şi-şi va trimite pînă la urmă ambasadorul la conferirea la Oslo a
Premiului Nobel pentru Pace disidentului chinez, prizonier politic, Liu Xiao-bo
– „reparînd“ astfel întrucîtva altă gafă majoră a dlui Baconschi) a ţinut o
conferinţă de presă în care a făcut afirmaţii noi şi interesante cu privire la
Libia.
Curios, respectivele afirmaţii nu se găsesc pe
site-ul oficial al MAE (ne-am fi aşteptat, dată fiind delicateţea situaţiei,
minimal, la un comunicat…), unde se află postate doar un rezumat, plus
filmuleţul de 13 minute al briefing-ului, dar au apărut la TVR, reluate în mai
multe publicaţii on-line (Ziua Veche, România liberă) şi pe ziare.com/international/libia,
de unde le-am preluat şi noi. Reproducem textul (am subliniat părţile care
merită un comentariu): „România este gata să extindă dialogul cu Consiliul
Naţional Libian de Tranziţie, o delegaţie a opoziţiei din Libia fiind invitată
să vină la Bucureşti“.
Joi, 25 august, la patru zile de la intrarea
insurgenţilor (mai exact, a luptătorilor pentru libertate) în Tripoli, MAE
defineşte încă CNT drept „opoziţie“? Să nu fi aflat încă MAE despre preluarea
puterii, şi încă prin aclamaţii? Să nu fi văzut scenele din Piaţa Verde
(redevenită, spontan, instantaneu, Piaţa Martirilor, denumirea preghaddafistă –
acum mai actuală ca oricînd!), cea cu gigantografia tiranului călcată în
picioare, deja din după-amiaza de duminică, 21 august? Ciudat… Aşa, în treacăt,
ne întrebăm şi cînd o fi pornit invitaţia către această aşa-zisă „opoziţie
CNT“? Cu cinci minute înainte de briefing, cum ne-a obişnuit doamna în cazul
disidentului chinez?
Oricum, apreciem că doamna Doris Mircea şi-a
luat precauţia să vorbească despre „o posibilă vizită“ şi să precizeze că „MAE
va comunica detalii suplimentare cînd această vizită se va realiza“. Dată fiind
„remarcabila“ viteză de reacţie a MAE şi modul în care i-a categorisit pe
invitaţi, parcă văd că vom mai aştepta mult şi bine… Uită doamna Doris Mircea
că România, graţie duplicităţii MAE, se află deja „sub bară“ (ca la admitere!)?
Că recunoaşterea utilă a CNT (chiar discutînd în termeni cinici, mercantili)
s-a încheiat pe 23 august, seara, cînd „opozanţii“ au luat cu asalt Bab al
Azyzia, ultima redută, la propriu, ghaddafistă? Ce altceva îl rugam, în
scrisoarea mea deschisă, scrisă în 21-22 august, pe dl Baconschi decît să
recunoască, fie şi-n ceasul al 12-lea, CNT şi să rupă relaţiile diplomatice cu
sinistra „Jamahirie“, cît mai era încă timp, să profite, că aceasta, teoretic,
încă mai exista (fie şi redusă la caricatura celor 6 kilometri diametru ai
fortăreţei-reşedinţe Bab al Azyzia!), şi să mai apuce să „taie“ cu ea, punînd
astfel, măcar şi la mustaţă, România de partea bună a lumii, salvînd obrazul
ţării în problema Libia şi, probabil, ca efect colateral, şi viitoarele bănoase
contracte economice (primit triumfal, miercuri, 24 august, la Palatul Elysée,
cu onoruri militare, de către preşedintele Sarkozy – pe cînd MAE, ridicol, îi
numea chiar şi pe 25 august, opozanţi –, dl Jirbril, noul prim-ministru al
Libiei Libere, afirma că „prioritate în reconstrucţia ţării o vor avea ţările
care au ajutat CNT“. Şi normal! Nu rezultă că România s-ar număra printre
acestea…).
Bara s-a tras în seara de marţi, 23 august,
sub Bahrein şi Nigeria. Sînt ultimele ţări care au reuşit să prindă trenul
recunoaşterii şi, implicit, al recunoştinţei Noii Libii, pe cînd Ghaddafi se
mai afla încă, cel puţin teoretic, în funcţie – cele 35 de state despre care vă aminteam şi-n scrisoarea mea. Dvs. aţi
ratat acest tren, dle Baconschi… Păcat! Restul, cum se spune, e literatură…
Sau, cu o expresie neaoşă, cam neacademică, „frecţie la picior de lemn“…
Puteţi, de-acum încolo, să le mai faceţi dvs. oricîte invitaţii doriţi „opoziţiei
libiene“ – devenite, fără să prindeţi probabil dvs. de veste, noua Putere...
Linia, deci, deja se trasase. Din nefericire, graţie dvs. şi şefului dvs. care
vă comandă, România a rămas „sub bară“.
Dar să continuăm şirul declaraţiilor cam
lemnoase ale doamnei Doris Mircea: „Credem că putem să participăm eficient la
reconstrucţia Libiei şi să sprijinim această ţară în parcursul său către o
societate democratică, inclusiv prin transferul experienţei României în lungul
şi dificilul drum al trecerii de la dictatură la democraţie“. Tare mi-e teamă
că, în condiţiile de mai sus, nu va rămîne decît wishful thinking…
Urmează acum iar ceva ieşit din tiparele
normalului. Potrivit ziare.com, Doris Mircea a adăugat că intrarea
insurgenţilor în Tripoli reprezintă, potrivit majorităţii declaraţiilor
factorilor politici internaţionali, „un punct major de cotitură în evoluţia
conflictului (Care evoluţie? Conflictul e practic încheiat, iar a ne teme acum
de un război civil, cum spune, marţi seara, pe 23 august, pe TVR, dl Traian Băsescu, cu o
prudenţă soră cu complicitatea cu regimul defunct, echivalează cu a da credit
elucubraţiilor lui Ghaddafi sau cu ale amicului său, preşedintele sud-african
Jacob Zuma, care vorbea despre o fantomatică „dualitate“ a puterii şi cerea un
guvern total irealist de „uniune
naţională“, cuprinzînd şi elemente „jamahire“ – element, pe bună dreptate,
strict inacceptabil pentru CNT… Care război civil, cînd nici în cele mai dure
momente n-a fost decît o luptă între un întreg popor şi o clică de mercenari în
slujba unui dictator criminal, drogat şi psihopat? – n.n.), care ar semnala
apropierea rapidă a sfîrşitului regimului Ghaddafi şi necesitatea definitivării
strategiilor vizînd demararea proceselor tranziţiei politice şi a
reconstrucţiei economico-sociale a ţării“. Curat limbă de lemn…
Aşadar, pentru MAE, intrarea în Tripoli doar
„ar semnala apropierea rapidă a sfîrşitului regimului Ghaddafi“. Să spui asta
pe 25 august la, repet, patru zile în cap de cînd insurgenţii au eliberat
capitala, pare mai degrabă o glumă… Sau o lipsă de profesionalism… Mai „la
vale“, ziare.com anunţă că doamna Doris Mircea „a reamintit că România a
participat si continuă să fie parte la operaţiunile militare conduse de NATO“.
Continuă? Cum „continuă“, cînd singura noastră
contribuţie la acţiunea NATO – obţinută mai mult cu forcepsul! – consta în
deplasarea fregatei Ferdinand, revenit însă la bază „la încheierea
misiunii“ (nici vorbă de prelungire!), în urmă cu peste o lună, pe 21 iulie?
Asta-i dezinformare pe faţă sau ignoranţă inadmisibilă la atare nivel!
Urmează însă partea cea mai interesantă. Cu
aerul că spune cel mai natural şi mai scontat lucru de pe lume, purtătoarea de
cuvînt MAE declara nonşalant: „De altfel, reprezentanţi oficiali ai României au
participat la toate reuniunile Grupului de contact pentru Libia, ultima dată la
Istanbul, în data de 15 iulie, la nivel de secretar de stat, au avut convorbiri
la Bruxelles cu preşedintele Comitetului Executiv al CNT şi respectiv la
Benghazi, la 25-26 iulie, cu membri ai conducerii CNT“, adăugînd la fel de serafic
că „România a recunoscut, încă din aprilie 2011, CNT drept interlocutor politic
şi s-a exprimat solidar faţă de toate deciziile oficiale UE privind statutul
CNT şi dialogul extins cu conducerea acestuia“ (asta ar mai fi lipsit, să ne fi
pus de-a curmezişul deciziilor oficiale UE! – n.n.).
Trecînd peste amănuntul că în Grupul de
contact România era reprezentată „la nivel de secretar de stat“, cîtă vreme SUA
îşi delega, sigur, tot un „secretar de stat“ (ca titulatură eram la egal!) – pe
dna Hillary Clinton! –, esenţial este că recunoaşterea, încă din aprilie, şi
întîlnirile respective cu CNT (Bruxelles şi Benghazi) au fost, după ştirea
noastră, pentru prima oară făcute publice.
În mod judicios, ziare.com observa: „Mai multe
ţări europene au recunoscut CNT drept singurul interlocutor plauzibil din
Libia, dar România a subliniat, încă de la început, că acest organism este doar
«unul dintre interlocutorii valizi» şi poate fi un nucleu (numai atît? – n.n.)
pentru constituirea unei alternative politice la regimul colonelului Ghaddafi“.
Text clar, ce ne scuteşte de orice comentariu: diferenţa între singurul
interlocutor legitim şi unul dintre explică toată ambiguitatea poziţiei
României…
În sfîrşit, ziare.com aminteşte o altă
afirmaţie ciudată: „Într-un interviu acordat Newsin, dl Baconschi declara, la 9
august, că MAE a trimis la Benghazi o echipă de diplomaţi, care a avut un prim
contact cu CNT. Ministrul nu a precizat cînd a avut loc această primă misiune,
dar a spus că România doreşte pentru conducerea Libiei «o alternativă
reprezentativă, moderată (în ce sens? – n.n.), prodemocratică, în care rolul
islamului radical să fie minimal»“. Se impun două consideraţii: 1. cum vorbea
dl ministru, la 9 august, de un „prim contact“, cînd doamna Doris Mircea amintea
întîlnirile de la Bruxelles şi Benghazi? 2. Ce înseamnă „rol minimal pentru
islamul radical“? Islamul radical, în doză mai mică, ar fi acceptabil? Cam cît
– 5%, 8%, 20%? Şi cum s-ar putea cuantifica?
Asemenea bîbîieli sînt penibile. După părerea
noastră, Comunicatul MAE dă, clar, din colţ în colţ… În mod evident, Ghaddafi
li s-a prăvălit, literalmente, peste cap guvernanţilor noştri, în principal
dlor Băsescu şi Baconschi… În concluzie: unicul lucru care contează este că
prăbuşirea lui Ghaddafi ne-a prins cu CNT ne-recunoscut, cu relaţiile
diplomatice ne-rupte cu regimul jamahir şi cu ambasada acestuia (birou popular)
din strada Zorileanu nr. 58, din Bucureşti, deschisă, cu drapelele sale verzi
fîlfîind în vînt, cel puţin pînă pe 24 august seara, cînd le-am văzut eu pentru
ultima dată, adică la aproape patru zile de la preluarea puterii la Tripoli de
către CNT…
În fine, nici faptul că începînd cu 14 mai,
ambasada noastră la Tripoli şi-a suspendat activitatea nu constituie un alibi.
Suspendarea nu are nici o legătură cu singura măsură decentă, de bun-simţ, ce
imperios s-ar fi impus: ruperea relaţiilor diplomatice. Ambasada jamahiră, cu
toate simbolurile sale execrate, trebuia expulzată cu orice preţ înainte de
prăbuşirea din 23 august (aminteam în textul de săptămîna trecută că Bulgaria a
făcut aceasta din 25 iulie, după ce, încă din 28 iunie, alături de Croaţia,
recunoscuse CNT, iar ministrul lor de Externe, Nikolai Mladenov, zburase la
Benghazi – v. România liberă, 28 iunie). Cum n-am procedat astfel, să nu ne
mirăm dacă va plana asupra României inclusiv acuzaţia de complicitate… Restul,
cum spuneam, e „frecţie la picior de lemn“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters