OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sint chiar zece ani de cind am fost primit prima oara la NEC, pe Take Ionescu, de doamna Marina Hasnas. Proaspat intors din SUA, cautam cai de decompresare si reinsertie intr-un peisaj cultural a carui suprafata abia o zgiriasem inainte de plecarea din tara (intii la Oxford si apoi la Cincinnati, unde am scapat de stiff upper lip). La sugestia si cu recomandarea doamnei Mariana Celac, am depus actele, nu fara o oarecare stringere de inima, intrucit o prima tentativa de contact cu dl Plesu esuase, din vina mea, citiva ani inainte, cind am vrut, pe nepregatite, sa-i devin doctorand. Plecam asadar cu stingul si cadenta, mi se pare, am regasit-o cu greu si tirziu.

Promotia noastra a fost una dintre cele mai consistente, cred. Ii cunosteam pe unii: Vlad Alexandrescu si Caius Dobrescu, spre pilda, erau, ca si mine, veterani ai olimpiadelor de romana si ai taberelor de creatie literara. Pe Teodor Baconsky acolo, la NEC, l-am re-intilnit (prima data, la simpozionul despre arhitectura sacra de la Braila, din 1990, doar ne-am strins miinile, el – organizator si eu – biet reporter TVR de-o vara); ne-am descoperit, imprietenindu-ne: el a invitat apoi la solidaritatea (acum ii spunem networking) catre care ne indrepta, oricum, proiectul NEC insusi. Am beneficiat de generozitatea lui si, pentru o vreme, parea ca vom reusi chiar un proiect editorial comun, un soi de Roma Caput Mundi Reloaded (o estetica crestina mai modesta, caci fara Horia Bernea, dar mai sistematica**). Acolo am aflat ca mai fusesem coleg, dar la diferite colegii, cu Mihai Razvan Ungureanu. Vedeti, dar, ca astazi avem aproape un guvern NEC si, de altfel, „alumnecii“ sint bine „infiltrati“ si in alte zone de virf ale societatii (fondatorul – la presedintie, Cristi Popa – la banca nationala), mai cu seama in zona ei academica. Ne discutam unii altora proiectele, cerindu-ni-se farima de simpatie si de contributie pluri-disciplinara pentru cel ce prezenta si se prezenta pe sine celorlalti. Aplaudam cu pumnul in tablia mesei. Primeam banii intr-un cos, de la doamna Hasnas. Dupa conferinte, in acelasi cos impletit gaseam covrigi calzi*** si, alaturi, vin alb.

Modelul paideic era relaxat, elitist dar colegial, serios si in acelasi timp bonom. Colegiul ni se parea o oaza de normalitate ideala intr-un peisaj derelict si lipsit de proiect (anul era 1995, daca va mai aduceti aminte...), mentorul lui avea inca timp sa participe si sa se implice in sedintele saptaminale, secretara facea cea mai buna cafea filtru pe care am baut-o vreodata intr-o institutie, iar Dudu Suter, a carui conversatie zilnica, laconica si emailata, imi lumina o primavara aspra petrecuta, literalmente, in Collegium Budapest (2000, cind a nins si/sau plouat din februarie pina in iunie) mi-a devenit maestru in arta culinara, motiv pentru care ii sintem recunoscatori si astazi, atit eu, cit si sotia mea (cind gatesc eu). Aici l-am cunoscut pe Parintele Scrima si pe Alexandru Dragomir. Aici i-am luat un scurt interviu lui Derrida, despre deconstructivismul arhitectural, dupa conferinta tinuta la colegiu, interviu pentru care m-a invidiat citiva ani buni Neil Leach.

Temele erau nu rareori deconcertant de diverse, dar provocarea intelectuala a fost, in foarte multe cazuri, uriasa. De aici, de la invitatia lui Horia Patapievici pentru Secolul 20, a rezultat ulterior Visul lui Ezechiel (cartea mea din 1996, publicata de Teodor Baconsky la Anastasia) si o scurta, infertila trecere a mea prin redactia Secolul 20, unde am avut privilegiul de a-l intilni indeaproape pe Stefan Augustin Doinas.
Am fost apoi bursier NEC-Relink, trei ani de studiu individual, un computer si sansa de a calatori mult (Cambridge si Cincinnati au fost destinatiile acelor ani 1997, 1998 si 1999). Ca am putut scrie mult (uneori, spre amuzamentul dlui Plesu) si, nadajduiesc, nu intotdeauna banal este si pentru ca am avut acest ragaz, aceasta buffer zone intre mine si locul/timpul vietii mele, acestea din urma smintite. Intr-o vreme, eram veteranul care aparea la anualele evaluari din partea membrilor board-ului academic al fundatiei.

Am asteptat venirea echipei de interventie in celalalt sediu, din Matei Voievod, impreuna cu ciinele NEC (asa il cheama), intrucit declansasem din greseala alarma imobilului. Am folosit ani buni ca sursa prima de e-mail computerele NEC. Multi ani dupa aceea am continuat sa vin, practic, in fiecare miercuri dimineata si la conferintele de seara, atunci cind prezentarile ma priveau. In ultimii ani am rarit, din nefericire, ritmul prezentei fizice la sediu si nu neaparat pentru ca nu mi-as mai dori sa o pot face: ecuatiile vietilor noastre s-au complicat, si fuga spre rosu a fiecaruia dintre noi in raport cu fiecare nu ajuta nici ea. Cu Ciprian Mihali, pe care de asemenea l-am cunoscut la NEC, continuu insa o colaborare dublata de o prietenie durabila, inclusiv sub ipostasul unui grup de reflectie pe politici urbane numit 4SPACE.

Cu el avem ceva planuri de viitor, si ajutorul NEC este de aceea vital, pentru suportul logistic si pentru incurajarile primite fiindu-le, asadar, si Mihali, si eu recunoscatori dnelor Anca Oroveanu si Marina Hasnas. O tentativa de a face o asociatie a alumnilor NEC a esuat din motive care imi scapa si astazi. As fi vrut, poate, sa facem o carte alba anuala cu privire la „starea natiunii“, de vreme ce aveam in house toate competentele necesare si, mai cu seama, toate condeiele critice necesare. As fi vrut sa vad pornita o pepiniera, sub forma unui centru de excelenta cu programe de master si doctorat sau, poate, o universitate privata, pornind de la structura si filozofia academica a NEC pe care, abia acum, o vad si altii posibila (Sorin Antohi chiar anul acesta a invocat-o, intr-un text de directie si politica culturala din 22; desigur, fara sa invoce colegiul).

Dar e-mail-urile adresate, deja, unei mici „armate“ de nume care de care mai sonore, cu toatele „absolvente“ ale NEC, vorbesc ele insele despre massa critica si despre conectivitate. Si, chiar daca din ce in ce mai des absent (imi amintesc ziua cind, in 1998, dna Hasnas ne-a anuntat numirea in a doua functie ministeriala a dlui Plesu), fondatorul colegiului era, este in permanenta evocat si invocat. Noi, cei din primele promotii, nu am prins – ca bursieri – nici noul sediu din Plantelor, nici prinzurile de team building saptaminale, de dupa seminarul de miercuri. Dar am prins mai mult din Andrei Plesu. Si indiferent de micile ironii sau impunsaturi primite – rar – din partea domniei sale, ii sint recunoscator pentru sansa pe care am primit-o, de a fi nu doar congener, ci si prieten cu citeva dintre cele mai stralucite minti ale acestei tari. Ii voi duce in continuare, cu orice risc, toate cartile mele (cite vor mai fi), asigurindu-l ca in tesatura fiintei care am devenit, ca in desenul de matase al unui covor oriental, este prins, in urzeala, si modelul trimis spre noi – cu caldura, cu hazul formularilor memorabile, dar in orice caz coplesitor – de domnul profesor Andrei Plesu.

* Referinta la Dumas nu e nepotrivita in titlul textului acestuia: am fost „leat“ cu Mariana Net, care ne delecta cu ispravile gastro-intelectuale ale maestrului; ba chiar am avut la NEC, mi se pare, o doamna Dumas.
** Am urmat insa de unul singur efortul, la capatul caruia, dupa sase luni de recluziune in campusul Universitatii din Cincinnati, Ohio, ca senior Fulbright fellow in 2004, se afla volumul, deocamdata doar in format digital/virtual, Poverism: Prolegomene. Pentru re-increstinarea zidirii, „downloadabil“ de pe www. liternet.ro.
*** Dupa o conferinta, ostenitoare si prea corecta politic, despre centru si periferie, dl Plesu a invitat asistenta sa manince niste „periferii fara centru“.