Durere, pasiune, artă şi magie

Autor: Florin IRIMIA | Categoria: Internaţional | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

David Lodge

Deaf Sentence

Harvill Secker, 2008, 294 p.

Ian McEwan

For You (Libretto)

Vintage Books, „Original Fiction“, 2008, 40 p.

Salman Rushdie

The Enchantress of Florence

Random House, New York, 2008, 368 p.

Sînt mulţi scriitori de valoare în literatura contemporană a Albionului, dar nu toţi, din diferite motive, unele greu de înţeles, au reuşit să se impună şi pe piaţa de carte românească. David Lodge, Ian McEwan şi Salman Rushdie sînt trei dintre cei care au reuşit, fiind la ora actuală traduşi aproape integral. De aceea, n-am nici o îndoială că volumele prezentate aici, poate cu excepţia libretului scris de McEwan, vor apărea cît de curînd şi în tălmăcire românească. Merită cu prisosinţă. Pînă atunci însă, o scurtă prezentare a ultimelor producţii editoriale semnate de cei trei.

David Lodge s-a impus cu trilogia de campus din anii ‘70 şi, mai ales, ’80, dar a avut succes atît cu Gînduri ascunse (2001), cît şi cu Autorul la rampă (2004), ultimul fiind un omagiu adus mult încercatului Henry James, dar şi o reconstituire semificţionalizată a celor mai importante momente din viaţa scriitorului care, dacă nu i-a cucerit pe britanici în timpul vieţii, a făcut-o pe deplin după.

În Deaf Sentence (2008), sîntem reintroduşi în lumea universitară, atît de prezentă în creaţia englezului, dar cumva pe uşa din dos. Desmond Bates, în vîrstă de 64 de ani, specialist în analiza discursului şi, mai nou, în analiza traumatizantului proces al pierderii auzului – al lui şi al altora –, continuă să-şi păstreze umorul, în pofida handicapului care i-a cauzat, măcar în parte, dacă nu totalmente, pensionarea prematură. Capacitatea de a se amuza de propria persoană (orbirea e cea tragică, remarcă naratorul, surzenia e doar comică) maschează, dar nu reuşeşte să anuleze inevitabila conştientizare a declinului ce va urma, atîta timp cît, pentru narator, condamnarea la surzenie din titlu nu face decît să preceadă condamnarea la moarte, the death sentence, un calambur pe care Lodge îl foloseşte pînă la epuizare, dar nu fără efect, în acest ultim roman al său.

Decrepitudinea, moartea, sinuciderea, fragilitatea prezenţei noastre pe pămînt sînt doar cîteva dintre temele aprofundate în Deaf sentence. Volumul ia forma unui jurnal cu intrări mai mult sau mai puţin constante, intercalat cu expoziţiuni relatate la persoana a III-a, ce îi aparţin, de fapt, aceluiaşi Desmond, care, fără a încerca să se distanţeze în acest fel de propriul eu, recurge la aceste depersonalizări din raţiuni mai degrabă estetice. Tehnica este familiară cititorului, fiind utilizată atît în Terapie, cît şi în Gînduri ascunse, cu care romanul se aseamănă nu doar formal, ci şi stilistic: acelaşi amestec de gravitate şi de nonşalanţă, însoţit de ocazionalele inserţii autobiografice, îşi face simţită prezenţa şi aici. Nu lipsesc nici idiosincraziile mai vechi ale lui Lodge, ambivalenţa în privinţa religiei, acel parfum uşor mizantropic sesizabil la unele personaje, picanteria dată de (o partidă de) sex sau de ceea ce ar putea „degenera“ în aşa ceva, fragmentele în care naraţiunea tinde să se transforme în curs (de teorie literară, altădată, însă acum, de lingvistică aplicată), umorul sofisticat, intelectual, autoironia fină şi, mai presus de toate, eleganţa scriiturii.

Multe se petrec în viaţa fostului profesor universitar începînd cu 1 noiembrie 2006 şi continuînd pînă pe 8 martie 2007, interval în care se derulează însemnările din jurnal. Sătul de neajunsurile comunicării orale, sincopate şi defectuoase, în pofida sofisticatului aparat auditiv pe care îl poartă, Desmond Bates se apleacă cu poftă, terapeutic, dar şi autoreflexiv, asupra scrisului, încredinţîndu-ne cîteva dintre secretele vieţii sale de relativ tînăr pensionar. Aflăm, astfel, cîte ceva despre fiecare membru al unei numeroase familii, îndeosebi despre tatăl naratorului, despre actuala soţie, mai tînără cu vreo zece ani decît el, despre tragedia morţii primei soţii, suferinde de cancer, despre copiii crescuţi mari şi despre nepoţii care au rezultat în urma acestei creşteri. Şi, pentru ca naraţiunea să aibă gust, pe scenă îşi face apariţia Alex Loom, o doctorandă americană, cam morbidă, un pic dezaxată, dar îndeajuns de atrăgătoare pentru a oferi condimentul erotic necesar unei mai bune aprecieri a acestei ultime producţii lodgeiene. Dacă naratorul va ceda pînă la urmă avansurilor ei repetate nu are rost, din nou, să dezvălui aici. Pot spune însă, cu siguranţă, că cititorul român va ceda imediat farmecului prozei lui Lodge, care, la 73 de ani, dovedeşte că e mult mai în formă decît personajele pe care le creează.

Cînd nu scrie romane, Ian McEwan se ocupă tot de scris. La un an de la apariţia tulburătorului On Chesil Beach (Pe plaja Chesil), McEwan revine în atenţia publicului cu un libret intitulat For You (2008), conceput pentru opera cu acelaşi titlu compusă de Michael Berkeley şi montată de Music Theatre Wales, care va începe turneul la sfîrşitul lui octombrie.

Charles Frieth, compozitor şi dirijor celebru, are două mari pasiuni: muzica şi femeile. Soţia sa, Antonia, nu numai că nu face parte din acest grup din ce în ce mai larg şi mai variat, dar suferă şi de ceea ce bănuim că este un cancer reactivat. Neglijată, bolnavă, înşelată, Antonia mai are un singur punct de sprijin: pe Simon, doctorul ei, care, în Actul I (scena a doua), îi face o scurtă – dar edificatoare – vizită, pentru ca noi să ne dăm seama de sentimentele sincere pe care el le nutreşte pentru această nefericită făptură. La discuţia lor asistă, fără ca cineva s-o observe, Maria, emigrantă poloneză şi, actualmente, menajera familiei. Maria trăieşte cu impresia, total greşită, dar cu atît mai periculoasă, că faimosul compozitor ar nutri pentru ea o serie de sentimente la fel de nobile ca acelea ale lui Simon pentru Antonia. În realitate, Charles nu e capabil de sentimente nobile decît pentru muzica pe care o face. Însă gelozia nu e un sentiment nobil şi, la auzul posibilei legături dintre doctor şi Antonia, Charles se trezeşte din euforia erotică în care s-a complăcut ani întregi şi, realizînd suferinţa pe care i-a cauzat-o soţiei, se leapădă de ultima lui aventură, hotărît să îndrepte lucrurile, chiar dacă în al doisprezecelea ceas. Se gîndeşte, astfel, să îi rămînă fidel Antoniei, să o ajute să treacă peste trauma operaţiei, precum şi peste aceea a vieţii petrecute pînă acum alături de el, să se schimbe, singurul lucru de care are nevoie fiind doar acordarea unei noi şanse.

Sau cel puţin asta pretinde. Pînă una-alta, se va duce din nou la spital. Dar pe-acolo a trecut, înaintea lui, Maria, care a deconectat-o pe Antonia de la aparatele ce-o ţineau în viaţă, neuitînd să lase în urmă paltonul soţului, oricum suspectat că ar fi dorit să se descotorosească de Antonia. Charles este acuzat de omor. Neagă totul, bineînţeles, dar cine să-l creadă? Antonia e moartă. Timpul pe care-l mai are de trăit, Charles şi-l va petrece după gratii. Unde va fi vizitat mereu de Maria. Cea care-l iubeşte. Pe viaţă, ca şi sentinţa pe care o va primi Charles.

Sînt multe replici memorabile de-a lungul celor 68 de pagini format A3, cît are libretul lui McEwan. Reţinem însă doar una pentru această recenzie: „The light of artistic creation is [...] blinding./ The artist can’t see the suffering he causes/ to those around him. And they’ll never/ understand the purity of his goal, how the heat/ of his invention won’t melt/ the ice in his heart“.

Focul plăsmuirii artistice nu topeşte gheaţa din inima artistului. Nu e prima dată cînd McEwan catadicseşte să ne ofere asemenea remarci. Atonement (Ispăşire) e plină de ele. Crearea unor destine memorabile se petrece concomitent cu distrugerea acelora din jurul tău. Este o dezvăluire teribilă, dar probabil familiară multor scriitori. Puţini însă sînt aceia dispuşi să recunoască acest lucru.

În The Enchantress of Florence (2008), cel mai recent roman al lui Salman Rushdie, autorul ne propune o descindere la curtea împăratului Akbar, personaj istoric, unul dintre cei mai importanţi membri ai dinastiei Mugalilor.

Romanul debutează cu apariţia în Fatehpur Sikri, reşedinţa regală a Marelui Akbar, a unui străin cu plete lungi şi blonde, european după port şi fizionomie, care, odată ajuns în faţa împăratului, pretinde că ar fi deţinătorul unei povestiri ce va dovedi că naratorul ei este rudă de sînge cu însuşi distinsul principe hindus. Intrigat la auzul acestei cutezanţe, Marele Padişah are două variante: să-l omoare pe loc pe acest venetic neruşinat sau să-i asculte povestea. Înţelept şi tolerant cum este, monarhul alege varianta a doua şi, în felul acesta, ne oferă şi nouă plăcerea de a fi martorii aventurilor celui ce se autointitulează „Mogor dell’Amore“ („Mugalul născut din dragoste“), pe numele său adevărat Niccolò Vespucci. Astfel, sîntem purtaţi înapoi în plină Renaştere italiană, căci, dacă acum ne aflăm în 1582, povestirea acestui bărbat născut în America dintr-o legătură, se va vedea, incestuoasă începe cu o sută de ani în urmă, în timpul lui Lorenzo de Medici şi al lui Niccolò Machiavelli, într-o Florenţă avidă şi gata să cadă pradă farmecelor iscusitelor sale vrăjitoare, dintre care cea mai desăvîrşită se va dovedi a fi Qara Köz – culmea, nu o florentină, ci sora mai mică a strămoşului lui Akbar, însuşi fondatorul imperiului mugal, Babur. Cum va ajunge Qara Köz, alias Angelica, din Hindustan în Persia şi de acolo în Turcia şi în Florenţa, pentru a sfîrşi, în aparenţă doar, tocmai în nou descoperita Americă, este o poveste prea captivantă pentru a vă răpi plăcerea de a o descoperi singuri, cum nici identitatea genetică a pretinsului unchi al lui Akbar cel Mare nu are rost să o dezvălui aici. Pot spune însă, fără ezitare, că The Enchantress of Florence reuşeşte să confirme pe deplin scriitura britanicului, a cărei calitate a fost dovedită iniţial prin Shalimar, clovnul, pe care acum însă noul roman îl depăşeşte ca virtuozitate estetică.

Un basm postmodern, populat de mai vechile, dar beneficele obsesii ale autorului (hibriditatea culturilor, ambivalenţa şi dualitatea personajelor, predilecţia pentru lumi în care graniţele dintre vis şi realitate, raţiune şi superstiţie, real şi imaginar, istorie şi ficţiune se destramă pe măsură ce firul narativ se consolidează), The Enchantress of Florence se ţese, pagină după pagină, într-o tapiserie epică pe cît de complexă, pe atît de halucinantă, ce ne aminteşte de lumea profetului Mohamed descrisă în Versetele satanice.

Trăim timpuri mitice, supranaturale, „cînd realul şi irealul nu fuseseră încă segregate pentru totdeauna şi forţate să trăiască despărţite sub monarhi diferiţi şi sisteme legale separate“. Sikri, oraşul-reşedinţă al împăratului şi al suitei sale, nu este nimic altceva decît o minciună frumoasă, a beautiful lie, un oraş construit de-a lungul a doisprezece ani as if by sorcery. Prin urmare, nu e de mirare că aici există un om care cunoaşte povestea adevărată a creării lumii, spusă chiar prin gura îngerilor, un artist care, îndrăgostindu-se de prinţesa pe care trebuia să o picteze, ajunge o parte a propriului tablou, iar un rege înconjurat de sute de amante alege să-şi ia de soţie pe Jodna, o făptură zămislită din vis, „o fantezie a perfecţiunii“, „o călătoare venită de pe tărîmul imaginaţiei şi pe care el o trecuse graniţa lumii reale“. Nu doar porţile dintre oniric şi concret sînt încă deschise, ci şi cele dintre lumea noastră şi cea de dincolo, astfel încît, în anumite împrejurări, morţii pot fi readuşi la viaţă. Însă nu doar India se află sub vraja supranaturalului, ci şi lumea întreagă – de pildă, Florenţa sau această Mundus Novus, unde timpul nu existase înainte de venirea europenilor, fiind adus pe vasele spaniole, italieneşti şi franţuzeşti, împreună cu bolile ce aveau să devasteze populaţia locală.

The Enchantress of Florence este o bijuterie literară a cărei şlefuire, recunoaşte creatorul ei, a necesitat o muncă îndelungată de cercetare, însă rezultatul a meritat cu prisosinţă aşteptarea. Nu trebuie însă să ne lăsăm păcăliţi. Rushdie nu e doar un magician al cuvintelor. Dincolo de farmecul lumii pe care o narează, se află prezentul violent. La sfîrşitul romanului, cînd apa lacului seacă şi împăratul este forţat să abandoneze oraşul, Akbar are revelaţia naturii blestemului celui care n-a fost pînă la urmă crezut. Nu prezentul, ci viitorul fusese blestemat: „Acum ar putea construi şi zece Sikri, dacă ar avea chef. Dar, odată ce el nu va mai fi, toată gîndirea lui, toată lucrarea lui, filozofia sa şi felul lui de-a trăi, toate acestea se vor evapora asemenea apei. Viitorul nu va fi aşa cum sperase el să fie, ci un loc arid, ostil şi plin de antagonisme, unde oamenii vor supravieţui cum vor putea şi-şi vor urî vecinii şi le vor distruge locurile lor de închinăciune şi se vor omorî din nou unii pe alţii, în fierbinţeala renăscută a marii dispute căreia el căutase să-i pună capăt pentru totdeauna, disputa cu privire la Dumnezeu. În viitor, cruzimea, şi nu civilizaţia, va fi aceea care va conduce“. Cu alte cuvinte, nu dragostea, ci invidia, nu toleranţa, ci discordia. Poate tocmai de aceea cartea lui Salman Rushdie e atît de frumoasă, căci frumosul, în ultima vreme, s-a retras din viaţa de zi cu zi, putînd fi regăsit doar între paginile cărţilor.

Recomanda articolul prin: