Autor: 
Categoria: 
De unde pasiunea asta pentru limba română şi pentru literatura română?
Cînd am terminat liceul, nu ştiam cu ce mă voi ocupa în continuare. Am început Facultatea de Geografie, care nu mi-a plăcut absolut deloc. Am abandonat. Pe urmă m-am înscris la Română. Am ales Secţia de Română; făcusem latina la liceu, mi se părea destul de uşor să învăţ româna. Aveam un interes pentru Europa de Est, doream să călătoresc într-o ţară comunistă, să văd cum e acolo.
În ce an aţi început să studiaţi româna?
În 1973. Trebuie să înţelegeţi că, la începutul anilor ’70, România se bucura de o reputaţie destul de bună în Olanda, fiind văzută ca o ţară independentă de Uniunea Sovietică. Sigur, ştim că n-a fost o independenţă reală şi că România a început să se strice începînd cu 1971. Dar, în 1973, cînd am mers la facultate, Occidentul credea că România se va dezvolta în direcţia cea bună, nu se prevedea dezastrul politic, economic şi cultural care a urmat.
Cu ce profesori aţi învăţat?
Cîţi studenţi învăţau limba română?
Eu am terminat masteratul în 1980. În acel moment, eram al treilea olandez care absolvea cursuri de limbă şi literatură română.
Cîţi au început?
Foarte puţini. Din anul al III-lea de facultate, eu am rămas singurul cursant. Profesorii despre care v-am vorbit ţineau ore doar pentru mine. Dacă eram răcit, trebuia să-i sun că nu vin, ca să nu vină nici ei.
- Ne-am cunoscut,
ne-am plăcut, ne-am luat
În 1973, cînd aţi început să studiaţi limba română, trebuia să vă gîndiţi şi la un aspect practic, cum o să trăiesc eu cu limba română. Care era ţelul dvs.?
Nu prea m-am gîndit la aspectul ăsta... Eu aveam 19 ani, nu prea mă interesa un loc de muncă, mă interesa să am o experienţă interesantă, să călătoresc. După cîteva luni de facultate, în 1974, cu ocazia vacanţei de Paşte, am venit pentru prima dată în România. A fost un lucru nemaipomenit, eram prima dată chiar de capul meu, trebuia să mă descurc, bineînţeles că nu stăpîneam limba. După ce am vizitat România, am hotărît să continui să învăţ limba română.
Atunci, în 1974, v-a plăcut România?
V-a urmărit cineva?
Nu, atunci nu. Eram liber să dorm la români acasă, nu fuseseră impuse restricţiile de mai tîrziu, cînd orice contact cu străinii trebuia raportat la Miliţie. Am dormit la ţărani în judeţul Sibiu. Iar în Bucureşti, Sorin Alexandrescu m-a ajutat să mă cazez pentru o săptămînă la căminele din Grozăveşti. M-am cunoscut cu destui oameni, erau foarte deschişi, se putea discuta liber, nu a fost deloc o experienţă neplăcută. Vizitînd România, mi-am zis: hai să continui.
Aţi terminat masterul în 1980.
De unde apăruse acea americancă în acel Bucureşti al anului 1979?
Venise să-şi cunoască rădăcinile. Cea mai uşoară cale de a descoperi România era printr-o bursă. Prin Asociaţia România se acordau burse unor studenţi care aveau origini în România. Acea fată terminase masteratul în limbi clasice şi venise să-şi vadă ţara de origine, fiind născută în Bucureşti, dar plecată de la vîrsta de 7 luni. A crescut în Statele Unite. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut, ne-am luat.
A fost un coup de foudre între dvs. şi domnişoara Cornelia, americanca venită din Statele Unite să-şi vadă ţara natală?
Mai întîi, a fost o prietenie, de la bun început ne-am înţeles foarte bine.
După cele nouă luni de bursă, aţi cerut-o în căsătorie?
Am discutat să mergem împreună în Olanda. Cînd se apropia încheierea bursei, am zis că trebuie să căutăm o cale să fim împreună. Nu era momentul să ne despărţim şi n-am putut să ne despărţim. A venit cu mine în Olanda şi ne-am căsătorit foarte repede... cu ideea de a vedea cum ne descurcăm împreună, cum ne va fi viaţa împreună. Şi sîntem împreună, avem aproape 30 de ani de căsătorie.
Cînd aţi revenit în România?
Doru mi-a spus că va da note informative despre mine
Erau diferenţe între România din 1974, cea din 1979 şi cea din 1984?
Deja, în 1978, se simţea că România mergea spre rău, economic şi politic. Nu se mai publicau cărţile de la începutul anilor ’70, televiziunea se stricase cu totul, se mai găseau unele mezeluri şi brînzeturi, în 1979, dar carnea cam dispăruse. În apartamente încă era cald, revelionul anului 1979 l-am făcut în cămăşi cu mîneci scurte. Dar în ’78-’79 se simţea un început de înrăutăţire. În 1982, cînd am revenit, am avut un şoc; era o cădere clară. Noi primisem un apartament, dar şi acolo era frig. Ne speriasem un pic, Cornelia era însărcinată cînd am ajuns în România. A născut la Amsterdam, fata noastră are acum 25 de ani, a terminat Conservatorul. În 1984, atmosfera era din ce în ce mai apăsătoare, relaţiile cu străinii erau descurajate, au fost oameni care evitau să ne viziteze, să stea de vorbă cu noi.
Se simţea acest lucru şi la ore?
Da, era destul de greu să am relaţii personale cu studenţii. Nu puteau să vină la noi acasă.
Eraţi urmărit de Securitate?
Cum aţi aflat că sînteţi urmărit?
De la un foarte bun prieten. Îmi este prieten şi în momentul de faţă, l-am cunoscut în prima mea călătorie în România, în 1974. În 1979, acel prieten a fost cooptat de Securitate ca să dea informaţii despre mine. A acceptat, dar a venit imediat la mine, în Grozăveşti, m-a luat la o plimbare pe cheiul Dîmbovţei şi mi-a spus că a fost căutat de Securitate şi că i s-a cerut să dea note informative despre mine.
E sau a fost din lumea literară?
Dinescu m-a impresionat foarte tare
Da, au fost şi cîteva note de la studenţi, dar nici acelea nu spuneau mare lucru. În 1979, am fost urmărit timp de 4 zile, de dimineaţă pînă seara, în Bucureşti.
De ce v-au urmărit?
În acea perioadă venise la Bucureşti o delegaţie din partea Amnesty International. Eu eram bănuit, suspect, cum scrie în dosarul meu de la CNSAS, de a fi colaborator al organizaţiei Amnesty International. Era adevărat, colaboram cu Amnesty International ca traducător, în Olanda.
La Bucureşti aţi avut contacte cu această organizaţie?
N-am avut, nici nu ştiam că sînt în Bucureşti.
După 1984, aţi mai venit la Bucureşti?
Aproape un deceniu, editorii olandezi nu doreau literatură română
Nu. Eu am şi plecat după două zile. Dinescu m-a avertizat că s-ar putea să fiu reţinut pe aeroport, dar nu s-a întîmplat nimic. Din acea perioadă, în dosarul meu sînt mai multe note decît în 1979 sau în 1984. Asta se explică prin faptul că venisem cu Sorin Alexandrescu, eu eram cu el, şi el era urmărit pas cu pas.
De ce aţi vrut să vă vedeţi dosarul de la CNSAS?
Face parte din istoria mea personală. Nu sînt elemente care să mă fi surprins. Nu am găsit acolo vreun prieten care să mă fi turnat mişeleşte. Nu există asemenea lucruri. Dar e tinereţea mea acolo, sînt fotografii, mi-au făcut şi poze, m-am revăzut tînăr în acel Bucureşti care se degrada cu fiecare an.
Au fost şi scriitori care v-au turnat?
Nu. Am scris şi o carte despre dosarul meu de Securitate şi despre România de atunci care va apărea în Olanda la începutul anului viitor.
Cînd aţi început să traduceţi din limba română?
Era greu să fie acceptate traducerile din româneşte la editurile din Olanda?
Ani de zile au publicat traduceri numai pe baza unor propuneri făcute de mine. În ultimii ani, am început să fiu căutat de unele edituri din Olanda pentru a face traduceri din literatura română. Cel mai greu, pentru literatura română, a fost imediat după 1990; aproape un deceniu, a mers destul de greu. În 1994 am publicat Travesti de Mircea Cărtărescu şi, după aceea, o perioadă de peste 10 ani, nu am mai tradus nimic din literatura română, nu s-a mai acceptat nici o propunere dintre cele pe care le-am făcut editurilor olandeze, editorii nu doreau literatură română. M-am şi descurajat.
Aveţi o explicaţie? De ce nu mai erau dorite traducerile din literatura română?
Dar ce a schimbat această percepţie?
N-aş pune totul pe seama intrării în Uniunea Europeană, deşi şi aceasta poate fi o explicaţie. E un alt climat, o altă formă de raportare la România. Filmele româneşti, cele ale lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Nae Caranfil s-au bucurat de mare succes în Olanda, a fost o săptămînă cu filme româneşti la Rotterdam, o alta la Amsterdam. Filmele Occident şi Filantropica au fost difuzate şi la televiziunile din Olanda.
Aţi publicat în această vară o antologie de proză scurtă românească.
Da, am avut succes, editorii au fost interesaţi de literatura română, a fost mult mai uşor să concretizez un proiect.
- Societatea olandeză este relaxată, gustă Povestea poveştilor
Antologia a apărut la Editura Atlas, unde va apărea şi cartea despre dosarul meu de Securitate. Directorul editurii, Emile Brugman, a fost de cîteva ori în România, e un om de o mare cultură, foarte receptiv la literatura română. Eu încerc, de cîţiva ani, să le propun spre traducere Orbitor. Am insistat să traducă Orbitor. Cînd am avut eu discuţia cu directorul Emile Brugman, Orbitor apăruse în limbi pe care editorii nu le cunoşteau, în bulgară, franceză, suedeză, estonă, norvegiană. Dar editorii olandezi încă ezitau; abia după ce Orbitor, primul volum, a apărut în Germania şi a avut mare succes, tradus excelent de Gerhard Csejka, abia atunci şi editorii olandezi au început să-şi pună problema traducerii în Olanda. Imediat după succesul din Germania, patru edituri au cerut drepturi de autor pentru Orbitor, pentru toate cele trei volume.
Pînă cînd trebuie să faceţi traducerea?
Revenind la antologia pe care aţi tradus-o şi publicat-o în această vară, Moderne Roemeense Verhalen, cum a fost gîndită şi structurată?
A fost ideea mea, selecţia îmi aparţine. Emile Brugman, directorul de la Editura Atlas, a fost receptiv şi mi-a spus să începem cu o antologie. Eu nu am fost foarte fericit, în Olanda au apărut deja trei antologii; şi eu făcusem, împreună cu Sorin Alexandrescu, o antologie în 1984. Editorul a insistat să începem cu o antologie, mi-a dat mînă liberă să fac selecţia. A fost o plăcere să recitesc o mare parte din literatura română. Unele nuvele mi-am dat seama că rezistă, altele nu. Mateiu Caragiale este extrem de actual, în schimb, nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu eu zic că nu mai merg în ziua de azi. Ambiţia mea a fost să dau o imagine a literaturii române de la Junimea încoace, dar şi o imagine a societăţii româneşti; să fie şi realismul magic, şi imaginea rurală, şi oraşul reprezentat, şi introspecţii. Mi-am propus să dau o imagine cît se poate de diversă a literaturii române.
Mi se pare curajos să începeţi o antologie cu Povestea poveştilor de Ion Creangă.
Cronicarii olandezi au fost indignaţi de selectarea acestei poveşti?
Vai de mine, cum să fie indignaţi... S-au amuzat. Pentru mine a fost foarte greu să traduc Povestea poveştilor, dar reacţiile cronicarilor olandezi m-au făcut să cred că am muncit cu folos. Eu n-am tradus în vreun dialect ţărănesc din Olanda, ci în olandeza literară. Toată lumea a înţeles povestea. M-am bucurat.
Cum, nici o indignare? Nici o acuzaţie de pornografie? Nu v-a tras nimeni de urechi?
Stimate domnule Şimonca, societatea olandeză este una relaxată, care gustă poveşti asemenea celei scrise de Creangă. Olandezii nu sînt pudibonzi, nimeni nu se mai ruşinează dacă se scrie „pulă“ într-un text. În Olanda, din anii ’60, de cînd cu revoluţia sexuală, nu mai există nici o oprelişte împotriva limbajului pornografic sau obscen. Uneori, ai impresia că e un lucru obligatoriu, şi la televiziune şi în presă, să vorbeşti mai deocheat. Se vorbeşte liber, prea liber, cîteodată. Sigur, România e mai ruşinoasă, dicţionarele nu au cuvintele „murdare“. Dar povestea lui Creangă e foarte frumos scrisă, are un haz nemaipomenit, iar cititorii olandezi au fost încîntaţi să o citească şi să o comenteze.
Dintre ceilalţi autori din antologie, cine a mai atras atenţia?
În ce tiraj a apărut antologia?
1.500 de exemplare. Şi din ce mi s-a spus, vînzările merg bine, editura este foarte mulţumită. S-a făcut şi o lansare la Ambasada României din Haga, prin bunăvoinţa domnului ambasador Călin Fabian. Această antologie a fost posibilă prin sprijinul generos din partea statului român, prin Institutul Cultural Român. Este extraordinar de important să existe o politică în care cultura să fie sprijinită şi de la buget. Orice ţară serioasă are o asemenea politică, să sprijine financiar traducerile în alte limbi. Vreau să vă dau un exemplu: în anul 2007 s-au publicat în Germania, 131 de titluri din literatura olandeză şi flamandă. Este o cifră uriaşă; aproape toată literatura actuală a fost tradusă în limba germană. Statul olandez, dar şi alte asociaţii culturale, s-au implicat în acest proces de traducere în spaţiul german. Nu e numai un sprijin financiar, ci s-a creat o reţea de contacte între editorii olandezi şi cei germani, care ajută la pătrunderea şi la promovarea literaturii olandeze în Germania. Dacă facem comparaţia între traducerile din olandeză şi traducerile din română, nu pot decît să spun că-mi pare foarte rău că s-a tăiat din bugetul ICR. România are numai de cîştigat prin aceste politici culturale sprijinite de stat şi trebuie să perseverăm pe acest drum, al căutării celor mai nimerite căi de traducere a scriitorilor români în Europa.
Cînd faceţi o propunere de traducere la o editură după ce vă orientaţi? Ce place cititorului olandez din literatura română?
Orice carte aş propune este foarte important să fie din literatura actuală, să fie un scriitor în viaţă şi să fie un scriitor cunoscut pe plan internaţional. Eu am încercat cu scriitori clasici ai literaturii române la mai multe edituri – din păcate, nu există nici un interes. Olanda este o ţară mică, avem în jur de 20 de milioane de locuitori, ne asemănăm ca număr de vorbitori nativi cu România. Cînd face o traducere, Olanda se ghidează după alte ţări. Cărtărescu n-a mers pînă în momentul în care a apărut în Germania. Editorii olandezi se orientează după piaţa germană şi după piaţa anglo-saxonă. Rare sînt cazurile în care editorii olandezi iau iniţiativa. Trebuie să fie vorba de o carte care s-a impus, într-un fel sau altul, pe plan internaţional. Literatura este o piaţă enormă, dacă merge un titlu într-o ţară, se întîmplă acelaşi lucru şi în jur.
Dintre autorii internaţionali, care sînt cei mai citiţi în Olanda?
Cum se explică acest fenomen, că olandezii îşi citesc cu mult interes propria literatură?
Aşa este şi normal, numai în România este această situaţie aiuritoare, anormală: nu se citeşte literatură română. Peste tot în lume, literatura naţională stă foarte bine printre cititori. E anormal ca în România să nu se citească literatură română. Eu cred că în Olanda se citeşte literatură olandeză pentru că olandezii au nevoie de o privire asupra vieţii lor, asupra societăţii în care trăiesc, şi asta găsesc în literatură. Vreau să vă spun că mie îmi place mult mai mult literatura contemporană românească.
De ce?
Ce autori şi ce cărţi din limba română le-aţi propune spre traducere în Olanda?
Credeţi că avem autori români care să rupă gura tîrgului, care să spargă piaţa europeană?
Nu. Pentru că scriu în româneşte.
Dar Pamuk?
La Pamuk s-a produs efectul de avalanşă, a fost promovat puternic în Statele Unite, în Franţa şi în Germania şi a devenit cunoscut. Dacă ar avea şi românii un Pamuk... Realmente, dacă ai un mare autor, acesta poate să tragă o întreagă literatură. Milan Kundera a atras un enorm interes faţă de literatura cehă. România nu are încă un scriitor care să spargă piaţa. Cărtărescu capătă un renume internaţional, dar cărţile lui sînt destul de grele: Orbitor este o trilogie de 1.400 de pagini. Nu poţi să spargi piaţa cu o trilogie de 1.400 de pagini! Eu cred că dacă Orbitor n-ar fi fost o trilogie, ci ar fi fost trei cărţi diferite, la acelaşi nivel, s-ar fi impus imediat pe piaţa europeană. Dar, în general, un autor care scrie direct în engleză este mult mai uşor de detectat de editori. Cînd eu mă duc cu un autor român la o editură olandeză, am doar un fragment sau două traduse, în rest se merge pe încredere, dar este mult mai greu de apreciat. E o reticenţă, care se poate sparge doar dacă avem un val de traduceri, în cît mai multe părţi ale Europei.
Etichete:
RSS Feed
Newsletters