Autor: 
Categoria: 
Romanul fraților Strugațki (Boris și Arkadi) a fost tradus în românește în această variantă, E greu să fii zeu, deși poate că mai curînd de-a Dumnezeu e tentat să se joace exploratorul Anton.
Cum și cît poți interveni pentru a schimba mersul lumii –
această dimensiune dilematică e cea pe care Kornél Mundruczó (regizor de teatru
și film/actor/scenarist budapestan) o preia din cartea tandemului Strugațki în
spectacolul său, E greu să fii Dumnezeu (Nehéz istennek lenni). Produs de
Proton Cinema (compania responsabilă și de filmele lui Mundruczó), E greu… a
fost unul dintre highlights-urile programului de anul acesta al Festivalului
Malta de la Poznan (Polonia), alături de După bătălie (Dopo la battaglia) al
lui Pippo Delbono, Prometheus Landscape II al lui Jan Fabre și Los Nadies (Cei
care sînt nimeni) al companiei La Fura dels Baus.
Malta e un eveniment de mare amploare și popularitate
locală; mai mult decît teatrul și dansul, concertele din 2011, cu Manu Chao și
Portishead, au atras în miez de vară peste zece mii de oameni pe malul lacului
din suburbiile Poznanului după care a fost botezat și festivalul. Paradoxal,
deși are parte constant de atenția presei internaționale (iar Institutul
Polonez de la București a organizat la această ediție o vizită de studiu cu
jurnaliști și oameni de teatru din România și Republica Moldova), „secțiunea“
poloneză e reprezentată exclusiv de trupe locale independente, unele fiind în
mod declarat de amatori. Probabil e o formă de susținere a teatrului alternativ
din Poznan (cîteva spectacole sînt coproduse de festival), însă plasarea în
paralel cu producții internaționale de mare calibru nu e tocmai în favoarea
lui. E un fel de mecanism tipic, Malta încearcă să dea ceva înapoi comunității,
în termeni culturali, orașul fiind unul dintre principalii finanțatori, însă
unul pus în practică selectiv.
De la o vreme, Festivalul Malta e tematic – în 2011,
„subiectul“ a fost Wykluczeni/ Exclușii, același folosit, în urmă cu cîțiva
ani, ca focus al unui alt festival, organizat tot la Poznan de Teatrul Polski
(nu se întîmplă doar în România ca peștele mare să-l pirateze pe cel mic,
așadar). Acestei tematici i-au aparținut și spectacolele lui Mundruczó,
Delbono, Fabre și La Fura dels Baus, și creațiile de dans ale lui Gisèle
Vienne, și acțiunile în spațiul public ale companiei franceze Deuxième Groupe
d’Intervention etc. La anul, focusul va ținti artele spectacolului din Asia
(curator urmează să fie Stefan Kaegi, unul dintre cei trei fondatori ai Rimini
Protokoll), ceea ce spune multe despre preocuparea organizatorilor (și a
directorului Maltei, Michal Merczynski, în același timp președintele
Institutului Național al Audiovizualului și responsabilul pentru programul
cultural pe durata președinției poloneze a Uniunii Europene) față de trendurile
artistice ale momentului.
De fapt, Exclușii e, în vremurile noastre, un fel de
cuvînt-umbrelă-valiză, în care n-au nici o problemă să coexiste I Apologize de
Gisèle Vienne (superinteresantă prezentare a spectacolului, superreputație a
coregrafei, o tristețe de privit) și End of the Road al colectivului Young
@Heart. Primul vorbește despre un accident rutier mortal a cărui reconstituire
nu poate fi decît subiectivă, iar vinovatul – doar presupus și, probabil, ostracizat;
cel de-al doilea e un concert-spectacol cu interpreți amatori, al căror numitor
comun e că sînt persoane în vîrstă sau foarte în vîrstă, majoritatea fără
pregătire artistică, ceea ce dă producției un aer înduioșător. Abia pe urmă, în
această schemă a excluderii, vine… Dumnezeul lui Kornél Mundruczó.
Roland Rába e un fost membru al Krétakör-ului lui Arpád
Schilling, acum actor la Naționalul budapestan (unde a fost adus de directorul
acestuia, Robert Alföldi, după destrămarea „Cercului de cretă“), unul dintre
cei trei interpreți din distribuția faimosului, influentului performance al lui
Schilling, Hamlet ws., în care cei trei bărbați descompun și citesc textul
shakespearian împreună cu întreaga lui tradiție (s-a jucat în România, acum
niște ani, la Sfîntu Gheorghe). Roland Rába e „doctorul“ Károly (un fel de
Anton din romanul ceor doi Strugațki) în E greu să fii Dumnezeu – doctor, se va
dovedi, în științe, nu în medicină.
Spectacolul lui Kornél Mundruczó se joacă într-un tir și
o remorcă de tir. Mamy Blue (care abia tîrziu, într-un elan amoros, își strigă
numele adevărat, Annamária Váradi) păstorește într-o parcare de pe undeva, din
Vest, tirul amenajat ca un fel de atelier de croitorie și în care trăiesc trei
tinere femei. De fapt, Mamy Blue e patroana unui bordel în care se practică
traficul de carne vie. Pe rînd, fetele sînt duse în remorcă, iar proiecțiile
video arată cum uneia sadicul Omar îi toarnă apă fiartă pe spate (salvată în
ultimul moment, ea spune că s-a rănit singură), iar alta moare sufocată cu
pămînt în timpul unui „joc“ în care doi bărbați imaginează o poveste
compensatorie pentru trauma din copilărie a unuia dintre ei. Între timp, Mamy
Blue (o senzațională Láng Annamária) și restul grupului improvizează muzical cu
recuzita cotidiană și cîntă șlagăre recognoscibile. Și totul se sfîrșește
într-o baie de sînge și corpuri mutilate. Efectul e frisonant, de teatru
hardcore, de un cinism care aproape transformă ficțiunea în realitate.
De ce proiecții video? Nu doar ca strategie teatrală pentru acest efect de real pe care Mundruczó pare să-l caute în mod constant, ci și ca parte a argumentului narativ: femeile au fost vîndute unui grup a cărui ocupație e turnarea de filme porno sadice în numele a ceea ce pare a fi o sectă dubioasă, traficul de carne vie e doar un ingredient dintr-un complex cocteil letal al exploatării trupului feminin, incluzînd industria pornografică și (pseudo)religiile. Doctorul Károly e, la fel ca modelul său, Anton, observatorul din afară, călătorul în timp și spațiu, un deus otiosus care urmărește cărările evoluției și decăderii umane fără să se implice. Dar nu poate. El e cel care pune capăt agoniei colective. Într-o altă dimensiune, întrebarea la care Károly nu poate răspunde e: dacă te-ai putea/ne-am putea întoarce în timp, care e punctul în care-am schimba ceva? Și, din nou: dar ceva-ul pe care l-am putea schimba, ce-ar fi acest ceva?
Revizitîndu-l pe Joseph Beuys
În Poznan există un mall (sau mai multe, dar numai unul
ne interesează). Se numește Stary Browar (Vechea Berărie) și e o capodoperă
arhitecturală în domeniu, reconstituind și refolosind în mod inteligent motivul
fostei fabrici germane de bere pe ale cărei aproape ruine a fost ridicat.
Cîteva zone generoase din acest mall (care nu arată ca un mall așa cum le știm
din experiența locală) aparțin Art Stations Foundation, sînt spații
expoziționale sau de dans, cu un program regulat, și au găzduit secțiunea de
dans a Festivalului Malta, a cărei curatoare a fost Joanna Leznierowska
(coordonatoarea pentru dans a Art Stations). Punctul culminant al selecției de
anul acesta a fost Crotch (all the Joseph Beuys references in the world cannot
heal the pain, confusion, regret, cruelty, betrayal or trauma...)/Crotch (toate
referințele de pe lume la Joseph Beuys nu pot vindeca durerea, confuzia,
regretul, cruzimea, trădarea sau trauma) de Keith Hennessy (în context, crotch
e un termen de argou pentru organe genitale). Important creator american de
dans și performance, Hennessy îi aduce aici un omagiu germanului Beuys, unul
dintre cei mai influenți artiști conceptuali ai secolului, și teoriei lui
despre sculptura socială (conform căreia artistul creează structuri în cadrul
societății folosind limbajul, gîndirea, acțiunea și obiectul). Pentru Joseph
Beuys, omul e Dumnezeu – și nu e simplu. În scena finală, Hennessy obține, cu
ajutorul unei proteze, o asemănare șocantă cu Beuys, așa cum apare în
fotografiile lui clasice. E gol, cu o pătură pe umeri, cu penisul și
testiculele „zidite“ în untură; a chemat publicul să-l înconjoare, cît mai aproape,
iar un ac cu ață roșie începe să țeasă o legătură fragilă între carnea lui și
hainele celor trei spectatori așezați pe scaunele din fața-i. Cînd iese din
scenă, o face definitiv, nu se va întoarce niciodată pentru aplauze.
Înainte, timp de șapte minute programate, pe un plastic
transformat în tablă de demonstrații (și manevrat, prin niște sfori, de doi
spectatori), Keith Hennessy se jucase de-a istoria artei, ultimele două mii de
ani, într-un sistem aiuritor de asocieri și referințe. Debutul însemnase
lectura unei poezii confesive, foarte personală, continuată cu plimbarea
spectatorilor prin spațiul de joc, populat cu obiecte de referință personale
sau trimițînd la Beuys, în timp ce Hennessy însuși lovea repetitiv un urs alb
de pluș, cu cagulă pe cap și atîrnat de tavan, într-o scenă de tortură
simbolică. Incursiunea în filozofie și artă fusese urmată de hipnoticul dans al
artistului cu o mască de craniu țipînd, asemenea celor de Halloween, totul
pregătind extremul moment final: cît poți rezista privind cum acul înțeapă
pielea fragilă?
Se pare că la fel de mult cît poți privi carnea unei femei pe care picură apă fierbinte: destul.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters