OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Festivalul de film de la Cairo pare ocazia ideala pentru un critic de film care de mic isi doreste sa pipaie nasul lipsa al Sfinxului si baza piramidelor. Pare, si poate ca si e – de vreme ce organizatorii insisi te-ndeamna nu atit inspre sala de cinema, cit la trasee si serate cu specific. Numai ca pina sa ajungi sa le savurezi, precum menta din narghileaua egipteana botezata shisha, asigura-te ca totul va merge struna. Nu ca mine, care m-am aruncat cu capul inainte fara sa stiu la ce sa ma astept. Cronica – e-mailata – a unei adaptari din mers.

Date: Sun, 20 Oct 2002
From: mihai chirilov
Subject: Re:
To: anca gradinariu


Daca iti scriu inseamna ca am supravietuit cosmarului de azi-noapte. Inchipuie-ti: plec eu frumos din Roma, nu inainte de a incerca sa te sun. In van... Suna ocupat di granda... ai vorbit in prostie ieri, pe mobil, pe la 10, ora voastra... iar acasa nu erai... Bun.
Ma sui in avion unde in program zice ca se da Hollywood Ending al lui Woody Allen, ciuciu, in schimb Clockstoppers, ceva cu oprit timpul si bla-blauri... efecte beton, dar bad acting delirant...

Ajung la Cairo dupa miezul noptii, ma uit dupa cartonul pe care sta scris numele meu, ca cica astia de la festival trebuiau sa ma astepte... ciuciu... Coada la vama, atmosfera gri, sinistruta... M-a cuprins o teama meseriasa, dar optimist cum ma stii ignoram totul. Ies de la vama, nu inainte sa inghet in fata unui afis de carton pe care scria ca pe cei care consuma droguri in tara asta ii asteapta pedeapsa cu moartea. Creepy si nu tocmai inviting... Dupa care incep asalturile taximetristilor, care ti se baga in suflet, dau sa-ti ia bagajele din mina si se bat care sa te ia mai ieftin... Io oricum habar n-aveam cit costa pina la hotelul la care stiam ca trebuie sa ajung – singura hirtoaga cit de cit oficiala pe care o aveam era o invitatie – si mai stau jumatate de ora prin sala de asteptare tot holbindu-ma dupa omu’ cu cartonu’ pe care sa scrie Chivilov, sau Chinilov – ca pe invitatie... Zero. Ma indrept in fine spre iesire, sint saltat de un taximetrist care rinjeste si ma abureste, dau din cap, zimbesc, aici toti sint cu zimbetul si cu Welcome to Cairo pe buze si rid ca prostii... Eu zimbesc iar, obosit, cu o durere de cap criminala si cu gindul la baldachinul patului din camera hotelului de 5 stele, dar il evit savant pe om care continua sa ma urmareasca de departe. Apare alt rinjit care mi se infige in bagaj si-ncepe sa-mi turuie tariful, cind hop reapare primul...

Urmeaza o mica cearta intre ei, pagubitul ma sageteaza scurt si pleaca din nou. Eu ii cer celui ramas cardul telefonic sa sun pe cineva de la festival... ala mi-l da, dar ciuciu raspuns... iar numarul de la hotel nu-l aveam. Era 1.30.
Ma hotarasc si iau taxiul. Imi zice: 10 euro. OK, la Roma de la gara la aeroport costa 8 euro cu trenul, asa ca-mi spun ca n-au cum sa ma fraiereasca atit de drastic. Ala tot o tine langa cu ceva gen taxi guvernamental, imi rupe o chitanta si-mi zice 15 euro. Intoarce-te in aeroport daca mai poti sa cauti altul mai ieftin si mai putin snapan. Deja ma dusese prin niste subterane sumbre si vag luminate pina la parcarea de taxiuri. Acolo, fauna quite disturbing. Unul cite unul treceau sa-mi spuna Welcome to Cairo, cu zimbetul pe buze, in jur destul de pustiu, deja ma vedeam pradat, violat si abandonat la marginea drumului, dar nu, zic eu... Play cool. OK. Ala imi cere din nou 15 euro, eu zic ca n-am si ca nu asa ne-am inteles, ala insista rinjind, ii dau 12 euro, dupa care, tot el: si-acum tips for me. Tips, tips, sint bolnavi cu cuvintul asta. Eu zero tips, el ride cu gura pina la urechi, ma bate pe umeri si-mi spune: Glumeam, draga. Enjoy our country. Ma urc in masina, cu rucsacul dupa mine si gentuta cu card, bani, pasaport pe care le palpez discret...

Singur in masina. Afara, vreo patru tipi stau la taclale. In fine, se urca si soferul. Si se mai urca unul linga el. Cind credeam ca plecam, se mai urca unul chiar linga mine, pe bancheta din spate. Pina aici mi-a fost, imi zic. Intreb nervos: Pot sa fumez? Pall Mall lights. Ala de linga mine: Da’-mi dai si mie? Ce-i asta? Lights? Hm, merge... Vreau sa-l mai intreb unde sa scrumez, dar ma reprim pentru ca-l vad scrumind cu nonsalanta pe jos, in masina – care nu pot sa-ti spun cit de jegoasa era. Fac la fel. Ma-ntreaba: Vrei muzica? Iti place muzica araba? Eu: Daaaa. Un jaf cu soundtrack arabesc mi se parea ca ar fi mers ca uns. Ala din fata da la maximum... Iaha-bibi, iaha-bibi. Ala de linga mine, mieros: Nu te supara, da’ mi-am terminat treaba pe ziua de azi si iau si eu taxiul asta pina acasa, nu te superi, da? Si-asa i-am platit eu cursa nenorocitului. Trecem pe linga o statie de politie, inima imi palpita reassuring, dupa care ne afundam in pustietati, downtown-uri dezolante, iar ma apuca angoasa, mai aprind o tigara. Cind deodata, masina opreste, intr-un loc destul de populat. Tremur, dar fac pe curajosul. Cel din fata se da jos, ala de linga mine coboara si el si urca in fata, linga sofer, incearca sa dea muzica mai tare decit era, lucru imposibil, si-ncepe sa cinte. Dupa care se intoarce spre mine si-mi zice: He’s a very good driver, you should tip him cause he has no salary. Yeah, zic eu in gind, iar eu m-am nascut ieri. El: Tips, tips, tip the driver, he’s very good. Aiurea, m-a gonit de m-a zapacit de cap. Iar oprire, de data asta intr-o zona pustie. Ma crispez din nou si transpir tot. Ala se da jos si rinjeste urindu-mi bun venit la Cairo pentru a paispea mia oara, nu uita de tips, da?, la care eu, brusc prind curaj, il iau pe dupa umar, excesiv de prietenos si de rinjit, ii multumesc, da, da, yes, tips, sure, bye, thanx...

Abia cind am ramas singur cu soferul, pot spune ca m-am calmat definitiv. Cele 20 de minute de sweet terror erau deja amintire. Stau ce stau si-l apuca si pe sofer logoreea. Nu stie boaba engleza, dar are impresia ca da. Zice: Where? Io: Romania. El: Ceaucescu, aha... Good Ceaucescu... Io: Ceaucescu mort, dead, nada, no... Nu intelege: Good Ceaucescu, good man... Continua: Haghi, futbol good, final cup... I know, I know... Haghi, good... Dupa care tace. Ajungem in fine la hotel. Imi ureaza si asta bun-venit la Cairo si enjoy, ii dau mic bacsis, pare fericit dupa chip, intru in hotel dupa ce imi trec bagajele prin aparate de control ca-n aeroport, iar unul ma pipaie de metal.

E 2.30. Traversez holul somptuos din care duhneste a acelasi Iaha-bibi din toate difuzoarele, parca s-a spart conducta de dame boite si-n rochii lucioase, asa de multe ce sint si misuna care incotro, si ma indrept voios, desi obosit, spre receptie. Imi zic numele. Surpriza. Nu e de gasit. Infierbinta omu’ computerul, incercind toate numele care figurau pe invitatia mea, Chirilov, Chinilov si Chivilov, nimic. Il suna pe tipul din festival care se ocupa cu rezervarile, ala nu raspunde nici in camera, nici pe mobil, cred si eu, e trecut de 2 noaptea. Incep sa ma enervez. Ala imi zice: I need o garantie, don’t panic, se rezolva imediat, I give you room, but I need your credit card. Eu: N-am credit card. El: Atunci cash. Ca sa platesc garantia pentru un booking pina miine cind se vor rezolva lucrurile. Eu: Cit? El: 300 euro. Eu: Cur, n-am. Ala: Si-atunci, cum de-ati venit in tara noastra? Cu ce-o sa platiti una-alta? Ma enervez si mai tare. Ii zic: Pai sint invitat cu casa si masa de festival. Pentru ce sa platesc altceva? El: Pentru minibarul din camera. Eu: Nu folosesc asa ceva. In tot acest timp, asta il tot suna pe omul cu rezervarile. Ma-nfig in el, desi saracu’ n-are nici o vina. Ma invita in lobby sa astept cica, toul se va rezolva imediat.

Trec cinci minute. Ma cheama. Da, am vorbit, e confirmat. Aveti o camera, dar tot trebuie sa-mi dati o garantie de 100 de euro, asa e regula. Daca totusi luati ceva de la minibar? Ii dau, ce sa fac? La 3.15 sint in camera. Valetul, un june care vorbeste engleza pe sarite, imi duce bagajul, imi deschide usa, imi arata camera, somptuoasa, desi patul n-are baldachin si se repede glont spre balcon pe care-l deschide si-mi zice: Look, sir. Sheraton Hotel. Beautiful. And Ramses Hotel there. And here, down, Nile. You know Nile? Do you like Cairo, sir? Afara insa e o ceata s-o tai cu cutitul, intrevad si Ramsesu’, si Sheratonu’, si Nilu’ – in rest, lumini colorate si difuzitati. Am timp sa ma rasfat in baie cu multele creme, ma culc, iar a doua zi dimineata pornesc frumos si cuminte imbracat la atac, sa ma pling. Sediul festivalului e in acelasi hotel de 5 stele in care stau. Tot e bine. Urc, dau peste un soi de secretariat, aia habar n-are de nimic. Si nici engleza nu cuvinta. Apoi, alta camera, alt balamuc. Una se uita la mine de parca azi aude de notiunea de press office. In fine, il gasesc. Biroul de foreign press. Cineva cu care chiar ma inteleg. Si care, culmea, e la rindu-i excedat de babilonia care domneste in intreg festivalul. Ii spun prin ce-am trecut inca de cind m-am dat jos din avion, e socat, da telefoane, ma asigura ca nu sint primul care nu e asteptat la aeroport dupa 12 noaptea, dar ce vrei, ei sint la petreceri si numai de asta nu le arde.

In compensatie, imi prelungeste sederea cu inca o zi – pe care, altminteri, ar fi trebuit s-o platesc eu. Mai apare un baiet, un soi de Will Smith arab, plin de solicitudine care ma-ntreaba, ce faci diseara, vii la petrecere, nu? Zic: intii sa ma acreditez, alea-alea, tot tacimul. Ma duce la biroul de acreditari unde sint pozat si plastifiat instant, imi da bonuri de masa dimineata, prinz si seara in restaurantul hotelului, ce mai, sint coplesit si-i iert de toate pacatele. Ba mai imi da si programul detaliat pentru toate petrecerile ramase. Si el cu zimbetul pe buze. Sadly, aflu ca tripul la piramide si cel la Alexandria au avut deja loc. Ma consolez insa repede pentru ca la piramide pot sa merg si singur, dar pe nave de pirati cu dansatoare din buric si whirling dervishes, ba. Si nici in aglomeratia angoasanta din mega-bazarul Khan El-Khalilly nu ma trage ata sa ma duc singur.
Il intreb unde e Opera House, sediul numarul doi al festivalului. Mi-l arata pe geam. Cum ajung acolo? Iei un taxi, ca-s ieftine. Inainte ma duc la masa. E un desfriu obscen de gastronomie pestrita, dar eu maninc cumpatat si cam inhibat de muntii de mincare pe care si-i varsa ceilalti in farfurie. Dar dulciurile sint divine. Imi dau seama ca o voi duce ca un pasa si ca ma voi promena in taxiuri pe malul Nilului – ca-mi permit luxul asta. Dupa masa lavisata vorbesc cu unul si ma lipesc de-o masina de-a festivalului. Cit o astept, in fata mea apare una: Vanessa Redgrave, obosita grupa mare. O confund cu Maggie Smith si de-aia nici n-o abordez pentru ca nu prea-s sigur. Oricum, ii vine limuzina si-o ia pe sus. Era omagiata in Festival si mergea la un prinz mai soi.
La opera, alta nebunie. Nu stie stinga ce face dreapta. Nu mai spun ca unul din sapte vorbeste engleza si ca nu poti sa faci un pas fara sa dai peste aparate de controlat geanta. Imi cer documentatia (catalog, programe) in engleza, ala de la desk mi-o da in araba, io ma uit chioris. El: Any problem? Eu: You bet. Si mi le schimba.

Dupa care cer la Internet.
Here I am.
Safe and sound.
Si te pup, breathless...