Dragă Norman, ai mai fost la Frankfurt
şi în alţi ani şi ai, deja, o imagine despre Tîrgul de
Carte. Cum ţi s-a părut ediţia de anul acesta? Cum s-a văzut
prezenţa României şi ce a însemnat, pentru tine,
prezenţa de acum la standul României?
Comparativ cu anii precedenţi, standul
României mi s-a părut că arată mai bine; înainte era
foarte dezavantajat şi provincial, din cîte îmi aduc
aminte, chiar comparat cu ţări vecine, ca Ungaria, Polonia, Cehia.
Acum arăta mult mai bine. Cît priveşte participarea mea, e
prima dată, în lunga mea existenţă, cînd reprezint
România. N-am fost niciodată revendicat de România.
Chiar şi la conferinţele internaţionale la care am participat şi
la care diverse ambasade străine dădeau cîte o recepţie
pentru scriitorul ţării respective, niciodată România n-a
vrut să pună la bătaie palinca românească. Pentru mine e
ceva nou, am venit în primul rînd pentru Polirom, care a
declanşat această serie de autor, pentru care le sînt foate
recunoscător – o fac bine, o fac repede şi cred că a ieşit
foarte frumos. Sigur, cei care răspund de standul românesc
sînt mult mai în măsură să îşi dea seama şi să
compare dacă a fost mai bine decît în ceilalţi ani.
Cărţile tale de la Polirom arată
într-adevăr foarte bine, lucru remarcat, de altfel, şi de
Andrew Wylie în intervenţia sa de la lansare. Care crezi că
sînt şansele scriitorilor români într-o competiţie
atît de acerbă, cum este cea internaţională, şi ce ar
trebui să facă pentru scriitorii români editurile, Institutul
Cultural Român, Centrul Cărţii, Ministerul Culturii? Sau
autorul trebuie să se bazeze în primul rînd pe el
însuşi?
Cred că e bine să se bazeze pe el
însuşi, în primul rînd, şi, după aceea, tot ce
vine în plus e cu atît mai bine. Cred că e nevoie de
traducători buni şi de contacte, fireşte. Eu am trecut, după cum
presupui, printr-o perioadă foarte dificilă, nu existau
traducători, nu eram ajutat de nimeni decît de „conspiraţia
internaţională“, fireşte, pe care mi-am construit-o însă
singur. Şi a fost foarte, foarte, foarte dificil. După părerea
mea, momentul e incomparabil mai favorabil, este un interes pentru
Europa de Est încă, nu ştiu cît va dura, ar trebui
profitat de această perioadă de interes. Eu cred că editurile
străine sînt interesate, dovada e evidentă, sînt deja
scriitori tineri şi mai puţin tineri care sînt contractaţi
de edituri, chiar mari, americane şi europene. În mod cert,
există un interes, nu ştiu cît va dura. Ceea ce ar trebui să
facă instituţiile româneşti ar fi să aibă cataloage de
prezentare a autorilor, făcute bine, într-o limbă curată, şi
contractele necesare. Dacă e să ne referim la ediţia de anul
acesta, deşi organizatorii s-au bucurat că au fost remarcaţi, nu
cred că au avut suficientă conecţie la ceea ce se cheamă public
relations, ca să fie o atenţie sporită faţă de standul României.
Ce să spun, eu, cum ai văzut, am atras ceva mai multă audienţă
şi de mai mare calitate, dar au venit oameni care mă ştiau şi
foarte puţini dintre cei care nu mă ştiau. Or, problema este să
vină cei care nu te ştiu, cei care să fie atraşi de ceea ce au
impresia că le propui, de scriitori pe care îi reprezinţi
uneori şi, nu mai puţin, de ţara pe care o reprezinţi.
De cînd am venit noi aici, la
Frankfurt, se discută peste tot despre Milan Kundera şi despre
recentele dezvăluiri legate de trecutul său. Ce părere ai despre
un astfel de episod? Poate schimba modul în care Kundera e
privit ca romancier? Ce efecte are o astfel de dezvăluire asupra
omului, asupra operei?
Dacă este adevărat – şi am un mare
semn de întrebare, mi se pare că este prematur de dat un
verdict pînă cînd el însuşi nu se exprimă foarte
clar –, este o pată foarte mare, deşi incidentul s-a produs la o
vîrstă juvenilă, într-o perioadă extrem de confuză a
anilor ’49-’50, perioadă teribil de grea în Europa de Est,
cum ştim. El era, se pare, un tînăr comunist, dar încă
de pe atunci un fel de disident, din moment ce fusese exclus din
partid, şi era în pericol, din cîte am înţeles,
să fie exmatriculat din facultate; chestiunea se pune, cred, în
următorii termeni: dacă gestul lui a dus la distrugerea unei alte
vieţi, este mai grav, după părerea mea, decît o mică sau o
mare notă informativă care a avut sau nu a avut efecte concrete
asupra cuiva. Aici este vorba despre distrugerea unui destin.
Îndoielile mele sînt, însă, foarte multe, deşi
ceea ce au prezentat cei de la Institutul Ceh de Cercetare pare
verosimil, e un facsimil, cu semnătura lui, nu ştiu... Îndoiala
mea provine din următorul motiv: mi-e greu să cred că această
faptă nu exista în dosarul lui Kundera şi, dacă exista, mi-e
imposibil să-mi imaginez că Securitatea cehă nu l-ar fi folosit în
momente extrem de dificile, complicate pentru Kundera, cînd a
devenit un mare disident, cînd era pe toate posturile de
televiziune din lume. Ar fi putut să scoată din sertar această
piesă şi să spună: uite pe cine lăudaţi voi, pe un informator,
pe cineva care a distrus un om şi aşa mai departe. Cum zic, e
prematur, trebuie văzut exact, am înţeles că în Cehia
e o dezbatere extrem de intensă între două tabere, unii spun
că este posibil sau chiar probabil, alţii spun că este fals, că
este o substituire de nume, mă rog, nu ştim.
Eu cred că, deşi au
trecut atîţia ani şi aş putea să înţeleg că memoria
lui nu mai e atît de vie în legătură cu ceea ce s-a
întîmplat acum 60 de ani, dacă fapta a existat şi dacă
a avut consecinţele despre care ni se spune, el îşi va
aminti. Adică nu cred că nu o va face. Noi am discutat acum cîteva
zile despre Günter Grass, care s-a autopropulsat într-un
fel sau a fost propulsat într-o mare instanţă morală a
Germaniei postbelice şi a fost extrem de sever cu cei care nu
recunoşteau vinovaţii şi aşa mai departe. A apărut extrem de
ipocrită, pînă la urmă, această amînare excesivă a
destăinuirii. Pe de altă parte, ceea ce a spus el a fost că nu a
făcut nimic rău, că nu a luptat, deşi era încadrat în
trupele SS – din cîte am înţeles, în grupul de
tineri SS. La Kundera, e vorba de o faptă care s-a produs, în
urma căreia a fost distrus un om. Nu ştiu să spun mai mult, cred
că, din nou, legat şi de ceea ce se întîmplă în
România, ar trebui să fim mai precauţi, mai nuanţaţi şi cu
o mai vie dorinţă de a reconstitui întreaga complexitate a
împrejurărilor prin care un om trece într-o asemenea
situaţie şi de a ne concentra din nou asupra celor de la putere,
cei care au silit aceşti oameni, mai mult sau mai puţin, să facă
ceea ce au făcut. Eu l-am citat pe arhiepiscopul Tutu, din Africa de
Sud, cel care a iniţiat acolo o comisie în care se promitea de
la început iertare, pentru ca oamenii să spună tot. Adică,
atîta timp cît ştii că mai pot fi nişte consecinţe
sau nişte manipulări politice ale prezentului, nu prea spune lumea
tot. Nici cei care au fost în poziţie de victime şi au
complicitat, nici cei care au fost în poziţia puterii şi au
forţat. Doar acest mod de a vedea lucrurile ar putea să aducă la
suprafaţă adevărurile asupra sistemului. Fireşte, ce e ciudat în
cazul României este că Biserica creştin-ortodoxă – o
instituţie care se bucură de o mare popularitate şi încredere
din partea populaţiei, care propovăduieşte, din cîte ştiu
eu, iertarea (dar nu poţi să ierţi, nu-i aşa, pînă nu ştii
ce ai de iertat) are, în momentul de faţă, o politică de a
acoperi, şi nu de a dezvălui şi de a provoca o dezbatere, pentru a
ierta, în cele din urmă, dar a şti ce ierţi.
Iertarea trebuie să vină la capătul
mărturisirii.
Exact. Or, din cîte ştiu,
Biserica, în primul rînd faţă de proprii ei slujitori –
mă refer la preoţi, dar şi la credincioşi –, propovăduieşte
această mărturisire, spovedanie şi iertare. Nu propovăduieşte
persistenţa în minciună şi în ipocrizie şi în
manipulare.
Asta e o dezbatere şi la noi în
momentul de faţă: cît şi cum şi dacă ar trebui să-i
pedepsim sau să-i iertăm pe cei care, într-un moment sau
altul al existenţei lor, au făcut un astfel de gest. Dincolo de
repercusiunile legale, legate de drepturile civile, problema care se
pune este şi a blamului moral. Eu cred că există o reţinere din
partea unora de a povesti ce şi cum s-a întîmplat, în
primul rînd din această cauză, de teama de oprobriul public.
Am fost intervievat ieri de
reprezentanţii unor ziare germane şi am fost întrebat cum de
sînt eu aşa de tolerant şi cum de spun că trebuie nuanţat
şi explicat şi nu am o poziţie mult mai fermă – asta şi pentru
că aş avea legitimitate pentru un astfel de gest. Mă rog, am
răspuns cum răspund de obicei, că scriitorul nu trebuie să fie un
procuror, cred că trebuie să înţeleagă ambele părţi,
pentru a înţelege sufletul omenesc. Bine, m-au întrebat,
dar ca om? Ca om, ce pot să spun? Din punct de vedere strict legal,
cred că este dificil, pentru că cei care au făcut ceea ce au făcut
se pot oricînd prevala în justiţie de legile care au
funcţionat în acel moment. Or, legile care au funcţionat în
acel moment erau departe de a fi corecte şi oneste şi,
virtualmente, te puneau într-o situaţie în care trebuia
să te supui autorităţii. Deci, din punct de vedere legal, e mai
dificil. Din punct de vedere moral, criteriile sînt foarte
clare, însă şi mai clare, după ce înţelegi cazul,
adică nu începi prin condamnare, condamnarea trebuie să vină
la sfîrşitul unui proces de înţelegere. La noi,
adeseori s-a început invers, întîi ai condamnat
şi, după aia, dacă a mai fost timp, ai încercat să
înţelegi. Condamnarea unui asemenea tip de instituţie este
însă inevitabilă, indiferent unde e instituţia.
Condamnarea ar trebui, probabil, să
vină la capătul unei investigaţii de lungă durată şi cu
condiţia să ai toate piesele dosarului pe masă, pentru că, de
multe ori, ceea ce ni s-a oferit pînă acum au fost doar
frînturi şi – mă refer la cazurile din România –
sentinţe date dinainte. Or, aici cred că încap mai multe
nuanţe. Sînt în joc destine şi, aşa cum ai spus,
prudenţa e necesară înainte de a arunca cu piatra.
Aşa cred şi eu. În orice caz,
aşa cum ar trebui să înţelegem conjunctura trecutului, cred
că trebuie să o înţelegem şi pe cea a prezentului, pentru
că, adeseori, este vorba de o manipulare politică ce serveşte
anumitor forţe. Această problemă ar trebui ferită de asemenea
manipulări politice, deci încredinţată unei instanţe
absolut neutre şi fără nici o implicare politică, fără nici o
legătură cu autoritatea, care să fie absolut deasupra micilor
intrigi şi lupte de moment. Nu se poate, altfel, avea o justiţie
clară într-o ţară, chiar dacă e vorba de o justiţie
morală, nu de una neapărat legalistă. Cred că instanţa morală
trebuie să fie neutră.
Nu crezi că foarte multe dintre
mecanismele psihologice ale represiunii comuniste s-au reconvertit
cumva în viaţa noastră de după căderea regimului comunist?
Nu ţi se pare că am devenit ceea ce acuzam înainte – un fel
de procurori infailibili, care condamnă apriori?
Da, am mai spus asta într-un
interviu care a apărut pe Hotnews în România, că
bolşevismul anticomunist este la fel de antipatic ca bolşevismul
însuşi. Am şi citat doi foarte importanţi disidenţi
est-europeni, pe Adam Michnik, care spunea „Să nu fim ca ei“, şi
pe Bela Karoly, eroul contrarevoluţiei maghiare, care spunea „Să
nu ne răzbunăm“. Cred că pentru a instaura o atmosferă
democratică şi de reală justiţie, de scrutare corectă a
destinului omenesc şi a împrejurărilor istorice este nevoie
de a feri faptele, biografiile, incidentele, întîmplările
de manipularea politică a prezentului. Prezentul îşi are
fermente evident egoiste, umane, de înţeles, interese
imediate, or, astea nu trebuie să joace un rol.
Întorcîndu-ne la
literatură, la cărţi, mie mi se pare că, în ultimii ani,
Norman Manea a devenit o prezenţă constantă în viaţa
culturala românească. Am aflat ieri că se vînd foarte
bine cărţile tale, ceea ce înseamnă că cititorii din
România au nevoie de opera lui Norman Manea. Simţi că, în
acest mod, prin cărţi, te-ai reîntors în România?
Fireşte că s-a produs o schimbare
evidentă în ultimii ani, aş zice datorită intrării României
în comunitatea europeană şi a unei anumite „cosmeticizări“
a peisajului politic, datorită apariţiei unei noi generaţii
literare, din care faci parte, dar şi a faptului că două
instituţii culturale importante, cum sînt Editura Polirom şi
revista Observator cultural, m-au înfiat, dacă pot să zic
aşa, şi am avut un loc unde să mă exprim şi unde să ştiu că
sînt ascultat cu interes şi chiar, poate, cu o anume simpatie.
S-a produs, evident, o schimbare. Vînzările mă surprind, ca
să fiu sincer, mă bucur dacă este aşa, în orice caz este un
efect, probabil, al tuturor acestor lucruri împreună, dar şi
al faptului că au apărut nişte premii europene. România e
mai atentă şi mai sensibilă la un Premiu ca Médicis
Etranger, de pildă, decît la un premiu american. E, sigur, o
bucurie, este o întoarcere, dar nu aş vrea să-mi fac foarte
multe iluzii. M-aş bucura să fie o întoarcere deplină, dar
eu simt că e doar o întoarcere parţială, simt că este mai
curînd o recuperare şi că reprezint trecutul, recuperat,
poate, mai bine sau mai rău. Sînt extrem de recunoscător şi
ai auzit ieri că i-am prezentat pe „conspiratorii“ români
cu o mare afecţiune, cu o mare bucurie că, de data asta, sîntem
şi în familie, nu numai între străini, care m-au
adoptat, m-au promovat, m-au apreciat.
Mă bucur realmente pentru
toate astea, dar v-aş lăsa acest tip de judecată mai curînd
vouă. Ştiţi mai bine dacă este aşa sau nu şi dacă puteţi
afirma cu toată onestitatea şi gravitatea că este aşa. Sînteţi
factori ce pot influenţa ca lucrurile să fie aşa sau altfel,
trăiţi acolo, zi de zi, şi sînteţi, evident, şi mai
obiectivi decît pot eu să fiu. Vă las vouă judecata asta,
cum las şi cititorilor totdeauna judecata asupra mea. Niciodată nu
am contestat un punct de vedere estetic vreunui critic care m-a
năruit sau care m-a respins. Nu am intrat niciodată în acest
tip de polemici, nu cred că este cazul. Cînd am criticat vreun
literat român – şi asta s-a întîmplat –, a
fost pentru opiniile sale politice, nu pentru opiniile lui estetice.
Asta ca să mă refer la cazuri deja cunoscute. Şi cititorii, şi
cititorii profesionişti – care sînt criticii – au deplina
libertate de a judeca. Eu mă bucur cînd ei văd în mine
ceva ce aş dori eu ca ei să vadă, mă întristez atunci cînd
nu se întîmplă aşa, dar nu mă revolt. Am un anume
scepticism care joacă, uneori, şi pe resemnare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters