Domnule ministru Theodor Paleologu,
Subsemnatul Valerian Sava recurg la
calea unei scrisori deschise, din primul moment al instalării
dumneavoastră ca ministru al Culturii, adresîndu-vă
felicitările şi urările cuvenite, pentru învestitură şi cu
prilejul Anului Nou, avînd eu totodată două motivaţii aparte
pentru acest demers precipitat.
Mai întîi, la fel am
procedat, chiar dacă pe căi diferite, la începutul mandatelor
predecesorilor dumneavoastră de după anul 2000. În speţă,
de cînd şi-a anunţat apariţia, în condiţii dramatice,
Noul Val de realizatori din cinematografia română (excepţie a
făcut ocupantul scaunului de ministru al Culturii care a întrerupt
mandatul doamnei Mona Muscă în 2005, şi era prea evident că
nu merita un atare demers).
Al doilea motiv este mai imperios. Am
avut privilegiul de a-l cunoaşte pe regretatul dumneavoastră
părinte, Alexandru Paleologu, încă din anii Clubului criticii
de la fostul ACIN, unde, ca şi alţi intelectuali de elită care
ne-au onorat invitaţia, precum un Andrei Pleşu, tatăl
dumneavoastră „a contribuit la“... suspendarea de către
complicii culturnicilor a acelei instanţe a nonconformiştilor din
anii ’70-’80. N-a fost o cunoştinţă întîmplătoare,
de vreme ce, în 1999, Alexandru Paleologu a scris ampla notă
de pe coperta ultimă a Istoriei critice a filmului românesc
contemporan (1), după ce, în 1997, coprezidase întrunirea
de reinstituire a denumirii istorice a organismului cinematografiei
publice, Oficiul Naţional Cinematografic (ONC). Pe acesta îl
suprimaseră prima dată proletcultiştii sovietizaţi, în
1948, şi urma să fie scos de pe firmament a doua oară, în
2000-2001, de către regimul restauraţiei mediocrate, care a reimpus
„Centrul“ postceauşist (CNC 2, prorogat din nefericire şi după
anul 2004). Aşa se explică în mare parte de ce acea întrunire
din 1997 n-a fost să fie „întronarea unei domnii a cărţii
în cinematografia română“, cum ne-am iluzionat ad hoc
(s-a lansat atunci cel mai valoros op filmologic autohton, acela al
fondatorului veritabil al ONC-ului, în 1938-1941, Ion I.
Cantacuzino – rimă în calendarul nobleţei cinematografului
românesc, deschis de Mihail Văcărescu-Claymoor şi din care
nu lipsesc nici numele unor Al. Rosetti sau Tudor Vianu).
Domnule ministru, fiindcă ştiu că
sînteţi în relaţii de comunicare cu unii cineaşti, nu
mă îndoiesc că realizaţi anvergura provocărilor cărora
urmează să le faceţi faţă, în ceea ce priveşte
cinematografia, introdusă din 2001 în arealul de competenţă
al ministerului pe care-l conduceţi. Asta pentru că nu-mi imaginez
că v-aţi putea limita, ca Răzvan Theodorescu, la „funcţiile de
«coordonare» şi «reglementare»“, cum
indicase din capul locului predecesorul dumneavoastră, adică la „un
rol decorativ, de grefier al dezastrului“, cum i-am scris în
ianuarie 2001 (eram încă în hiatusul de un an şi
jumătate al premierelor cu filme româneşti). Nu-mi pot
închipui nici că veţi recurge la „liste sferto-reformiste“,
ca doamna Mona Muscă, spre a nu mai vorbi de Adrian Iorgulescu, „al
cărui liberalism se reduce la deviza mînă liberă mafiei!“
(din nou o paranteză: poate dna Mona Muscă ar fi făcut mai mult
dacă nu s-ar fi pliat mecanic pe algoritmul politic, pasînd
automat un proiect pentru primele 15 articole dintr-o virtuală altă
Lege a Cinematografiei unui secretar de stat incompetent şi de
rea-credinţă, recte unei proverbiale consiliere agramate din mafia
aferentă).
Domnule Paleologu, poate nu ştiţi
totuşi că, pînă la dumneavoastră, cuvîntul reformă a
fost prohibit la Ministerul Culturii şi, cu atît mai mult, la
„Centrul Naţional“ din subordine. Aveţi în faţă şansa
pionierului care introduce această vocabulă de trei silabe în
dicţionarul de resort, în acceptul unei reforme sistemice,
refondatoare, nu al unui simulacru, nu al unor paliative. Apropo de
ultimul dumneavoastră predecesor: a trebuit să pun în titlul
unui articol sintagma „platforma ministerială a antireformei“. A
fost, în ultimii doi ani, suportul politic pentru „platforma
ideologică a incompetenţei şi corupţiei“, compusă implicit şi
explicit de către mult mai limbutul director general instalat la
CNC, printr-un concurs trucat din toamna lui 2006 – Eugen
Şerbănescu. Numele generic al acestuia din urmă a putut sugera
titlul unui articol trimis zilele trecute unui cotidian, cu precauţia
ghilimelelor şi a parantezei, pornind de la enunţurile unor tineri
colegi din Noua Critică: „«Gunoiul» (de sub) Eugen
Şerbănescu, inamovibil la CNC?“.
În fine, ultimul lucru pe care
ţin să vi-l împărtăşesc, în această succintă
adresare introductivă la care mă obligă experienţele incomode ale
trecutului apropiat, e premoniţia că, în opera de reformă
legislativă şi instituţională restantă de 19 ani, riscaţi să
vă întîlniţi cu o lege nescrisă, dar mereu în
funcţie. Este legea paradoxală a reformelor la români la care
se referea Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române
moderne, „lege“ potrivit căreia, la noi, unica şansă a
reformelor cardinale este aceea ca ele să se realizeze de sus în
jos, nu numai împotriva curentului dominant, dar întru
cîtva şi în pofida dispoziţiei de moment a
beneficiarilor. Este dispoziţia de scepticism şi de lehamite în
care predecesorii dumneavoastră şi complicii lor fripturişti de pe
la UCIN şi UARF, persecutori din faşă ai Noului Cinema Românesc,
au reuşit, din păcate, să-i aducă – în acest plan – pe
unii reprezentanţi altminteri eminenţi ai prodigioasei generaţii
tinere din cinematografia română. Mă tem că nu veţi avea
prea multe ajutoare în opera pentru care sînteţi
predestinat.
Cu urări de succes,
Valerian Sava
5 ianuarie 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters