OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lebensraum sau Spatiu vital de Israel Horovitz, spectacol selectat in Festivalul National de Teatru, pleaca de la un text agitatoric, cu o structura cinematografica si o substanta polemica, ce aminteste fatis de postexpresionismul politic german din anii ’30, dar si de teatrul de actiune (romanul, poezia, filmul actionist) din aceeasi Germanie la sfirsitul anilor ’60. Are teza, are viteza si demaraj, are o concizie surprinzatoare bazata pe tipologii nete si pe rasturnari coincidente, are un umor profund, deloc grosier, ci demantelind satiric cliseele fanteziilor noastre colective, de la obsesia Holocaustului la corectitudinea politica devenita noua utopie. Acum zece ani cred ca ne-ar fi iritat, suspectindu-i undeva, dedesupt, propaganda si avind inca tegumentul sensibil la orice soi de supraincalzire ideologica. Acum ne obliga sa ne explicam reactiile de adeziune calda ale celor tineri, si nu numai ale lor, si sa ne punem sincere si adinci intrebari asupra succesului unor asemenea texte in inscenari proaspete, cum e cea a Alexandrei Badea.

Iata de ce am ales acest spectacol, dintr-un lung sir de oferte festivaliere foarte amestecate, in care noaptea parea, cu mici exceptii, mai trepidanta decit seara, chiar daca spectacolul de la ora zece, din vreunul dintre cluburi sau teatre, nu dura mai mult de cincizeci de minute. L-am ales nu doar pentru ca el e emblematic pentru o anume disponibilitate „furioasa“ (in sensul revenirii la un soi de epistema si de estetica a „furiosilor“ italieni, englezi si germani din anii cincizeci-saizeci) a noului val de regizori tineri, ci si pentru ca insasi structura re-saracita a spectacolului vorbeste in mod sintetic despre contraoferta (nu vreau deloc sa folosesc aici termenul ambiguu de alternativa) unei miscari: trei actori care sint zeci de personaje, o scena goala, umpluta cu mari cutii cenusii, care vor deveni in buna masura televizoare in retea, scenografia apartinind Anei-Iulia Popov. Este, probabil, vorba despre o stare de spirit, „care pluteste in aer“, cum se zice, ba chiar despre o directie care s-a coagulat deja in mod net, fiindca diversele luari de pozitie si asocieri in programe comune o confirma.

Asta ii apropie evident pe tinerii regizori de teatru de cei de film; dar tot atit de bine valului i se poate asocia si schimbarea la fata a lui Dabija, care a anticipat-o la rindu-i, prin declaratii publice ca si prin spectacole din ce in ce mai antimetaforice.
Spectacolul Alexandrei Badea e, inainte de orice, o bucurie proaspata. Si, trebuie sa subliniez, asta nu pentru ca mizeaza pe o originalitate cu degetele in ochi, nici a textului lui Horovitz, nici a montarii. Cred ca, in frenezia urmaririi lui, nici nu mi-am pus vreo clipa problema originalitatii, iar acum inteleg ca ea e secundara. Piesa e foarte bine scrisa, il antreneaza pe spectator intr-un joc al fantasmaticului „globalizant“ de tipul „ce-ar fi dac-ar fi“, si ii face pielea de gaina, rostogolind clipa de clipa marote de discurs politic, social si mediatic care „se fac trup“. Iar punerea in scena face parte din acele intreprinderi care se coc la foc mic, in entuziasmul unei echipe care pricepe in adincime si-si asuma cu bucurie tot ceea ce a priceput, pentru a darui, in fiecare seara, o noua intilnire fericita cu publicul care nu va pleca, va asigur, confuz sau apatic.

E acest agitatorism redivivus „rasuflat“? Ma indoiesc cu metoda. Fiindca teatralitatea sa rezida in asumarea unei simplitati declarate, care pune in lumina problema, dar si in exceptionala prestatie a unor actori care nu lucreaza cu vorbele, ci cu mintea, cu credinta si cu trupul. Ii cheama Carmen Florescu, Razvan Oprea si Adrian Anghel. Sub aparenta improvizatorica a stilisticii lor de joc, schimbind identitatile intr-o secunda si conturind destine (pe cit de amunzante pe atit de tulburatoare) dintr-un virf de penita, Carmen, Adrian si Razvan tin publicul in pumn cu o precizie matematica. Iar regizoarea il interactiveaza nu cu trucuri pirandeliene, nu cu iluzii de happening trucat, ci prin intensitatea si iuteala cu care fantezista poveste despre legea care repatriaza in Germania sase milioane de evrei „victima“ iti pune in lucrare neuronul cel lenes, obez de sosul gros al simbolismelor stratificate. Pentru cei care inca se intreaba ce ne facem cu marile si barocele noastre constructii de metafora teatrala, Spatiul vital are un raspuns pe cit de scurt, pe atit de percutant: le dam la televizor. Si ne cautam un spatiu in care ceea ce doare vorbeste inteligent si liber.