OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un moment in care se discuta din nou eficientizarea activitatii de propagare a culturii romanesti in strainatate, respectiv a competentelor Institutului Cultural Roman, revine, in mod firesc, in atentia tuturor celor interesati si rolul cartii si al diverselor publicatii in realizarea acestor scopuri. Noua ani petrecuti in fosta Fundatie Culturala Romana, dintre care o parte raspunzind de editura si publicatii, mi-au oferit ocazia de a participa si a gindi putin la realizarea unora dintre obiectivele principale ale propagandei culturale romanesti in lume; poate ca unele din aceste observatii ar servi discutiei respective. O asemenea discutie ar putea incepe chiar cu intrebarea daca structurile implicate (editura, publicatii) trebuie sa beneficieze de autonomie sau este preferabil sa functioneze in cadrul unor forme mai suple si mai bine adaptate obiectivelor specifice ale Institutului; acestea ar dispune de o diversitate mai mare de optiuni, dintre care o parte sa apara altfel modelate, prin intelegeri si colaborari externe, si prin formule mai moderne, on-line.

Daca este adevarat, cum presupun, ca activitatea Institutului are in vedere mai ales propaganda culturala romaneasca in strainatate, atunci ar fi important sa se stabileasca caror tinte s-ar putea ea adresa acolo. Putem distinge in linii mari, cred, trei segmente de persoane potential interesate in acest spatiu: cel al romanilor din afara tarii (romanii din provinciile invecinate, plasati in grupuri masive in jurul granitelor, si asa-numita diaspora, rispita in toata lumea); cel al persoanelor interesate profesional de cultura romaneasca (de la profesorii de limba si literatura romana din diferite universitati la traducatori, muzeografi, cercetatori, jurnalisti s.a.); si, cel mai important cred, cel al persoanelor care nu au nici o motivatie directa, dar sint disponibili a se interesa de o cultura europeana putin cunoscuta, daca ea se dovedeste atractiva. Ei sint cei care pot deveni cei mai numerosi din grupul, destul de restrins inca, al „clientilor“ culturii romane si ei trebuie captati si „fidelizati“ prin diverse activitati.

Marea problema a publicatiilor care ar putea fi tiparite de Institut in vederea acestor trei grupuri este insa aceea a plasarii lor pe o piata externa, aglomerata deja si foarte selectiva nu numai in tarile de mare cultura, ci pretutindeni in lume; acestei situatii i se adauga rezerva mostenita fata de tot ceea ce se publica de oficialitatile tarilor din est, comandat, „opere“ ale diversilor presedinti, carti „utile“, vetuste ca gust etc. Pentru primele doua categorii amintite, editura poate furniza o parte dintre cartile si chiar dintre revistele asteptate: carte cu scopuri didactice si de informare pentru grupurile de romani sau pentru cei care invata romaneste, reviste de cultura generala romaneasca pentru zonele invecinate, sinteze si ghiduri culturale, carti ale autorilor locali de interes mai larg s.a. si unele dintre acestea au si fost publicate in decursul timpului de fosta Fundatie Culturala Romana (revistele de studii bucovinene si basarabene, manuale scrise de profesori din Germania si Italia, dictionare culturale si alte opere de informare, antologii de literatura romana din Basarabia, fosta Iugoslavie, studii cu subiecte romanesti ale unor cercetatori din strainatate etc.).

Publicatiile care au in vedere marele public din strainatate – traduceri din literatura romana, monografii despre subiecte de interes real, albume de arta s.a. – n-au insa mari sanse, indiferent de calitatea lor, daca nu intra pe canalele obisnuite de difuzare din tarile respective; este evident deci ca aici singurele eficiente ar fi programele de perspectiva discutate si acceptate pentru a fi stipendiate direct sau indirect, traduceri care sa apara in seriile cunoscute ale marilor case de editura, cercetari cu subiecte romanesti (in istorie, folcloristica, literatura) a caror publicare sa fie suportata de Institut s.a. Putinele publicatii de acest fel care s-au facut pina acum in decursul anilor au fost mai degraba intimplatoare, mici coeditari cu ecou mai degraba modest; ele n-au creat un interes, o asteptare, rezultate mai importante intr-un fel decit succesul de moment. Asemenea activitati ar putea fi mai bine girate de o directie sau de un oficiu de publicatii al Institutului, care nu publica numai cartile, ci le inspira, creeaza conditiile favorabile, ofera facilitati, incheie intelegeri: insoteste, de pilda, manifestari de alt tip (o mare expozitie Brancusi sa zicem, o serie de spectacole de opera sau de concerte in strainatate) cu publicatii de albume si brosuri, de monografii si ghiduri, nu toate legate de su-
biectul manifestarii in sine, dar susceptibile sa intereseze publicul venit acolo; ofera mici stagii de documentare traducatorilor angajati in aceste programe; ajuta chiar la formarea unor noi traducatori (gazetari, bibliotecari) s.a.

O asemenea structura ar putea sa realizeze si un deziderat mai vechi si mai general: o revista de studii romanesti (cum a scos pe vremuri Sorin Alexandrescu la Amsterdam, continuata citeva numere de Fundatia Culturala), cu o conducere internationala si cu materiale publicate in limbi de circulatie, care sa reflecte activitatea cercetatorilor romani si straini din domeniu si sa indeplineasca oficiul de gazda a discutiilor pe teme actuale (nu vad de ce nu si a unor discutii despre probleme economice sau politice, la nivel academic, desigur). O asemenea revista trebuie sa-si cistige locul intr-o lume invadata de oferte, trebuie deci sa fie extrem de serioasa si sa apara la timp – nu cu ani intirziere, ca revistele academice – pentru a putea fi bibliografiata in repertoriile internationale.

O data cu aceasta revista ar putea fi gindita si aparitia periodica a unui anuar, o bibliografie sau un repertoriu care sa culeaga, sa ordoneze si sa publice toate informatiile despre cultura romana in strainatate aparute in cursul anului precedent. Asemenea informatii apar si acum in presa noastra dar nimeni nu le aduna pentru a le avea cind e nevoie de ele, ca sa nu mai vorbesc despre cele care nu apar: traduceri, studii stiintifice in reviste de specialitate sau articole in presa regionala, carti cu subiect romanesc, montari de piese sau prezentari de filme, expozitii de arta, sesiuni stiintifice, in fine, orice manifestari publice care ne privesc. Am incercat, acum mai multi ani, sa produc un astfel de Yearbook si trebuie sa spun ca acumulasem un material consistent, cu sprijinul multor colegi din strainatate, mai toti universitari de prestigiu: Dennis Deletant din Londra, Bruno Mazzoni de la Pisa si Toni Caragiani din Roma, Horst Fassel din Tübingen, Catherine Durandin din Paris si J.P. Longre din Lyon, Joanna Porawska din Krakowia, regretatul St. Semcinski de la Kiev si multi altii.

El trebuia sa fie nu numai inceputul unei arhive pe care altfel n-o aduna nimeni (de utilitatea careia te convingi numai cind ai nevoie de o astfel de informatie), ci si un semnal important pentru romanistii din strainatate ca ceea ce fac ei intereseaza.
Exista o bogata experienta privind si traducerile de carti (literatura in special) din romana in alte limbi, pe care le aminteam mai sus; ea arata, si cred ca nu numai mie, ca cea mai productiva si echitabila modalitate de a le promova pe termen lung este aceea de a sprijini initiativele particulare, in special cele ale strainilor, programe gindite si aplicate cu mari case de editura sau cu institute similare din strainatate dintre care Institutul roman sa sprijine material, evident, ceea ce i se pare acceptabil; el trebuie insa sa fie sponsorul si consilierul, nu directorul acestor activitati; dar ideea ca traducatorul strain stie mai bine nu numai limba lui materna, ci si cultura lui materna, ca sa prevada mai bine decit oricare dintre noi ce anume ar putea interesa pe cititorul strain, nu prea are trecere la noi.
In definitiv, totul incepe cu o definire mai precisa a sarcinilor pe care si le asuma Institutul Cultural Roman.