OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă există o Românie profundă, e de la sine înţeles că există şi o şcoală profundă. Nu o cunosc bine pe aceea rurală, cu profesori absolvenţi de licee obscure şi cu closete nefrecventabile, în schimb, mi-e destul de familiară alta. I-am luat pulsul, în cîteva rînduri, cu ocazia examenului oral la limba şi literatura română, mult mai viu decît acela scris, pentru că nu ai în faţă texte şi nume indiferente, ci oameni. Este şcoala profundă a colegiilor tehnice, spaţii halucinante de întîlnire a filozofiei cu tinichigeria, a teoriei cu practica şi a disciplinelor umaniste sau ştiinţifice, care cultivă excesiv intelectul, cu viitori meseriaşi (lăcătuşi, mecanici, vopsitori, tinichigii etc.), absolvenţi de SAM (Şcoala de Arte şi Meserii, de curînd desfiinţată, dar nu se ştie pentru cît timp) şi ajunşi în colegiu (liceu) după un an pregătitor. Am ajuns în mijlocul ei din nou, în aceste zile. Descinderea s-a petrecut la ora 6.30, oră la care a fost convocată comisia, din teama că la ora 9 fix, cînd ar trebui să înceapă examenul, acesta, de fapt, nu va începe. În acest interval trebuiau să ajungă la centru aproximativ 15 oameni, care au anunţat că vor veni, dar că e posibil ca măcar unul să se răzgîndească în ultima clipă, cu atît mai posibil cu cît ar fi mai rentabil şi, poate, mai salubru, ca acesta să măture două zile scările blocului în care vieţuieşte. E nevoie de timp, prin urmare, ca să fie convocat un om de rezervă. E nevoie de timp şi pentru xeroxul unic al şcolii, în sarcina căruia intră pe puţin două mii de pagini care nu pot fi scuipate din maşinărie cît ai clipi din ochi.

 

Este, poate, nevoie de timp şi dintr-un motiv mai obscur: aşteptarea îndelungată şi enervantă este un preludiu necesar instalării acelui sentiment al zădărniciei care predispune examinatorul la toleranţă şi la compasiune: la urma urmei, ignoranţa e răul cel mai mic în lumea asta îngrozitoare în care trăiesc, va gîndi el. Are timp să observe pereţii albi şi goi, pardoseala cenuşie a holurilor şi, mai ales, fumoarul dinspre curtea interioară. Dacă deschide geamul, observă şanţul adînc de la baza zidului, care depozitează cele mai surprinzătoare lucruri: bucăţi de pămînt, frunze verzi şi uscate, sticle, capace, hîrtii, chiştoace, scaune multe, cu picioarele în sus. Stă de vorbă cu doamna directoare, fumătoare şi ea, află ceea ce ştia deja – sînt copii modeşti, unii dintre ei lucrează deja ca să se întreţină, la şedinţele cu părinţii vin doi-trei, părinţii celor care mai învaţă cîte ceva (doi-trei dintr-o clasă de treizeci). Directoarea povesteşte că a insistat odată să vină părintele la şcoală, pentru că eleva lipsea prea mult şi trebuia rezolvată situaţia, dar s-a lecuit: eleva s-a prezentat spăşită, ruşinată, cu mama beată de mînă. Totuşi, ne străduim să facem ce se poate face, avem o şcoală de şoferi, „ne-om autorizat anul ăsta şi cei de la Sam au gratuitate, aveau vreau să zic, rău îi că s-o desfiinţat, să ştiţi că veneau la şcoală mai mult decît copiii de la celelalte clase, aşa cum sînt ei, vin la şcoală şi stau acolo în bancă“.

Examenul începe, în cele din urmă. Pe măsură ce examinatorul se cufundă, alături de candidaţi, în lectura textelor selectate în vederea dezbaterii, realitatea aceea cehovian-dostoievskiană, întinsă pe durata a trei ore pline de aşteptare, se risipeşte ca prin miracol. Ce splendoare! Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, E. Lovinescu, Tudor Vianu, Ion Negoiţescu, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Radu G. Ţeposu, Mario Vargas Llosa. Cultură apuseană, sincronizare, modernism, estetism, postmodernism, modele, cititul şi scrisul, viaţa ca ficţiune, bucuria la est şi la vest, nebunia poeţilor şi poezia ironiei. Şi, din cînd în cînd, cîte un fragment de-o strălucire mai redusă din legea Învăţămîntului, dintr-o Ordonanţă de Guvern pe tema discriminării, din legea privind accesul la informaţiile de interes public, din articole sau studii lingvistice, din ultimul număr, despre turism, al revistei Dilema, şi altele asemănătoare, texte juridico-administrative, ştiinţifice sau publicistice. Cu totul întîmplător, unele bilete conţineau poezii, cum ar fi Cîntecele mele de Octavian Goga. O lume făcută din cuvinte, la care realitatea aceea cehovian-dostoievskiană se chinuia să ajungă, asudînd, tremurînd, silabisind. Era speriată, întîi, de absenţa egalităţii de şanse. Dacă norocul i-ar fi pus în braţe un text despre o vacanţă în Croaţia, la Paris sau chiar în Noua Guinee, lumea făcută din cuvinte ar fi păstrat un chip mai uman. La fel s-ar fi întîmplat cu destule texte din a doua categorie. S-ar fi putut cît de cît recunoaşte în ele. Dar celelalte, cele splendide, rămîn cu totul obscure, interzise şi copleşitoare. În faţa unor asemenea hieroglife, de regulă, candidatul zîmbeşte vinovat şi umil, fără nici o urmă de prefăcătorie. „Sincer, nu ştiu ce este cultura Apuseană“. „Spune sincer, ai citi o asemenea carte?“ „Sincer, nu.“ „De ce?“ „Pentru că muncesc de dimineaţă pînă seara, în construcţii“. „Şi nu are legătură...“ „Sincer“ este refrenul celor două zile de comunicare între circa o sută, sau mai puţin, de tineri în căutarea unei diplome, şi doi adulţi care, de cele mai multe ori, uitau că trebuie să evalueze, în efortul lor de a construi punţi între o lume a ideilor (a filozofilor, în accepţie populară şi băsesciană) şi una care stătea pe scaunul din faţa lor, deşi nu i-ar fi fost locul acolo.

 

Totuşi, această întîlnire halucinantă, provocată de un concurs de împrejurări (sistemul educaţional românesc), a avut şi momente de graţie. Există o prospeţime a ignoranţei, un firesc al ei care micşorează distanţele, îmblînzeşte rupturile, creează iluzia că încă nu e totul pierdut. Momente tandre cînd discipolul îşi îngînă maestrul. Maestrul: „Metafora «lumea mea de stele» vorbeşte despre un mod de a trăi, de a simţi. Ar însemna să trăieşti...“ Discipolul: „...pă cer“. Maestrul: „Lăpuşneanul le taie capetele boierilor şi construieşte o...“ Discipolul: „...cetate“. Momente de confesiune aproape intimă: „Vorbeşte, te rog, trebuie să te auzim vorbind. Poate c-ar fi fost mai bine dacă vă puneam să dansaţi, dar noi sîntem profesoare de limba română. Tu nu vorbeşti cu prietenii şi cu iubita ta? Nu. Cum aşa, nu se poate, chiar nu vorbeşti? Nu.“ Era evident sincer. Poate voia să spună că vorbitul a ajuns, nu se ştie cum, pură gratuitate, dar nu avea cum s-o facă, pentru că nu vorbea. Momente de aglutinare postmodernă, în care textele, oamenii, cuvintele intră în combinaţii libere de orice inhibiţie şi de orice discriminare: „în povestea lui Harap-Alb este vorba de el, de Ileana Cosînzeana şi de alţii, Creangă a scris Cenuşăreasa, comedia domnului Caragiale, la persoana trecută, prezentă şi viitoare, Traian descălecatul, în finalul poemului Luceafărul cei doi rămîn împreună şi fac copii, perspectiva poetului e omniprezentă, roadele lui Eugen Ionescu, Gavrilescu îşi rotunjea veniturile prin profesia de profesor, persoanele care povestesc mănăstirea, proprietatea stilului e golful Kvarner din Croaţia, scopul informativ, scopul respectiv şi scopul persuasiv“. Şi, în sfîrşit, momente de poezie copilăroasă, fără abisuri, după gustul examinatorului care scrie aceste rînduri: „Iubita mea este o floare. Floare este la sensul propriu sau la sensul figurat? La sensul propriu.“