OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Lucian BLAGA
Domnita GHERGHINESCU-VANIA
Domnita nebanuitelor trepte
Editie ingrijita, prefata si note de Simona Cioculescu, Editura Muzeul Literaturii Romane, Bucuresti, 1995, 184 p., f.p.

Pentru Adela, Ana Karenin nu e «stil si compozitie», ci Kitty, Dolly, Ana, Levin, Wronsky, coliziunile dintre ei si progresul logic si psihologic al actiunii“ (G. Ibraileanu – Adela). Pentru Simona Cioculescu, autoare a prefetei si a notelor care insotesc epistolarul Lucian Blaga-Domnita Gherghinescu-Vania, corespondenta poetului, purtata intre 1941 si 1948 cu inspiratoarea simbolica a Nebanuitelor trepte este marturia unei (presupuse!) iubiri platonice, tesute, ca o pinza a Penelopei, din nostalgii serene, din detalii infinitezimale care tradeaza, dincolo de cuvinte aparent univoce, sensul implicit al unor intentii sentimentale disimulate cu discretie. Intr-un elan (platonizant, fireste!) de traire romantica, amestecind notatii de natura documentara cu citate din poezia erotica blagiana, cu reflectii asupra iubirii cosmice, asupra „conditiei ontologice superioare“ a „femeii zeita“ si cu o serie de conjecturi (nu tocmai discrete) privitoare la relatia celor doi corespondenti, autoarea prefetei identifica inrudiri simbolice cu alte cupluri „celebre“ al caror schimb epistolar dezvaluie o poveste de dragoste: Eminescu – Veronica Micle, Süzette Gontard – Hölderlin. Iata (fara alte comentarii) un fragment din prefata Simonei Cioculescu:

„Cuvintul iubire ca atare nu va fi pronuntat, revenind cercetatorului sa conchida asupra esentei sentimentului care l-a determinat pe poet sa scrie un numar mai mare de scrisori (p. 91), fata de cele primite (p. 56), iar pe Domnita sa-l secondeze cu atita fidelitate pe acele fagase ce nu-i puteau fi proprii – lectura operelor filozofice ale inaltului ei prieten, supunerea la un ceremonial constringator in care nu ramineau aproape niciodata singuri impreuna, nici chiar in actul intim al corespondentei intelectuale“ (p. 9).
Pe cit de patetic este textul prefetei, pe atit de naturale, de autentice in simplitatea lor sint scrisorile celor doi prieteni. Acestea pastreaza tot timpul linia (clara, fara mari oscilatii intre puncte de minim si de maxim) a unei afectiuni moderate (dar nu mai putin profunde) si ar fi superfluu sa cautam explicitul simplificator, anecdoticul fara nuante in inefabilul unui dialog.
De altfel, e greu de spus in ce masura epistolarul Blaga-Domnita Gherghinescu-Vania constituie un document literar. Avem de-a face, mai degraba, cu un „document“ sufletesc, cu o comunicare – in mod esential simpatetica, despre care, in fond, nu se pot spune multe lucruri. Oficializata, iesita din sfera intimitatii, a „tacerii“ (in sens blagian), o corespondenta de o asemenea factura devine mai putin semnificativa. Si – adaug – explicatiile platonizante risca sa o trivializeze!...