OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Al. Paleologu
Politetea ca arma
Editura Dacia, Colectia „Alternative“,
Cluj Napoca, 2000, 231 p., f.p.


„Intr-un climat de brutalitate si prostie, politetea e o arma care te gaseste descoperit“. Fraza, rostita de Al. Paleologu intr-un interviu aparut in 1990 in Cuvintul (nr. 14-15), este „sursa“ pentru titlul acestui volum de „convorbiri si articole mai mult sau mai putin politice“ care combina, in maniera deja cunoscuta, verva cu rezerva eleganta sau, cum ar spune autorul insusi, entuziasmul (categorie humorala) cu scepticismul (categorie intelectuala) – termeni prin care se defineste intr-un interviu din partea finala a volumului, publicat in 1988 in Orizont (nr. 43).

Adept al liberalismului care a fost, cindva, un om de stinga, Al. Paleologu defineste socialismul, dupa Safarevici, ca o exacerbare a instinctului de moarte (prin tendinta spre omogenizare – suprimarea valorilor – antielitism, socialismul aducind moartea societatii) (Cuvintul, nr. 30-31, 1992). Optiunea sa defintiva pentru o orientare de dreapta este motivata si prin permanentul pericol de a cadea in extremism in care se afla stinga datorita ideii subordonarii fata de interesele partidului (Dilema, 1999). Anecdoticul se dovedeste a fi forma de maxima eficienta in exprimarea neincrederii fata de fortele de stinga: „Il voi socoti sincer pe Gorbaciov doar atunci cind il voi vedea la o serata arborind, dupa imprejurare, un papion negru sau alb in loc sa se incapatineze in obiceiul comunist de a purta cravata lunga si de a nu ceda uzantelor burgheze“ (Amfiteatru, nr. 6, 1991).
Preocupat de problema societatii civile (comunitate de indivizi nesubordonati organicitatii, intregului, pastrindu-si astfel „autonomia, personalitatea, existenta lor particulara“ – Cuvintul, nr. 14-15, 1990 – in linia „clasicilor“ Montesquieu, Benjamin Constant, Burke, Berkeley, Stuart Mill, Hume), de „pierderea reflexelor“ acesteia sub totalitarism (care trateaza persoanele ca bunuri, „le cuantifica, le planifica, dispune de ele“), Al. Paleologu comenteaza dificultatile intimpinate de societatea romaneasca pe drumul spre normalizare, din acest punct de vedere.

Numeroase rinduri ii sint dedicate lui I.L. Caragiale, definit ca „omul nostru cel mai de dreapta“ (Dilema, 1999) intrucit zeflemeaua, spune Al. Paleologu, e de dreapta: stinga e mult prea tentata sa ia malitia, critica, replica taioasa ca pe o forma de inimicitie. Paleologu refuza „punerea sub acuzare“, intr-o serie de carti si articole ale ultimilor ani, a lui Caragiale ca responsabil pentru a ne fi interzis, ca natie, accesul la tragic, facindu-ne sa acceptam bascalia ca forma de supravietuire (asemenea „omului-saltimbanc“ din Don Quijote in Est a lui Octavian Paler) – asemenea acuze vin, raspunde el in Adevarul literar si artistic (nr. 459, 1999), dintr-o gresita intelegere a ceea ce este arta; Caragiale ne-a facut mai destepti, iar zeflemeaua e „o filozofie salubra si o buna terapie morala“; cit despre o eventuala lipsa a vocatiei tragicului, zeflemeaua nu are nici un „merit“ in asta: „...grecii nu rideau? Nu erau zeflemisti?“).

Ambasador al Romaniei la Paris dupa ‘89, rapid rechemat din misiune datorita lipsei de obedienta fata de regimul Iliescu, Al. Paleologu refuza sa renunte la functia sa, se proclama „ambasador privat“ al Romaniei (Cuvintul, nr. 40, 1990) in conditiile in care puterea oficiala nu face decit sa compromita capitalul cistigat in urma caderii lui Ceausescu. Pledoaria pentru modelul cultural sud-est-european ca adevaratul model pentru Europa pare a fi o exercitare a atributiunilor astfel asumate. Printre argumentele constant reluate si dezvoltate in interviuri si articole se numara rolul balcanicilor prin origine Socrate, Platon, Aristotel in structurarea gindirii europene, rolul Bizantului in nasterea Europei ca Europa crestina (in jurul anului 1000, crestinismul a fost adus in Vest de calugarii bizantini), conservarea in Est a adevaratelor valori ale civilizatiei europene, intrucit aici „oamenii au facut inchisoare pentru Platon, pentru Goethe, pentru limba franceza“, respingind filozofia lui „better read than dead“ fata de care Vestul parea sa manifeste destula intelegere.

Efectul Cioran, articol aparut in Transilvania (nr. 3-4, 1992) si asezat spre finalul volumului, tradeaza locul important ocupat de „scepticul de serviciu“ in vitrina cu spirite a lui Al. Paleologu, alaturi de „zeflemistul“ Caragiale si de „seninul“ Montaigne. Sa citam aici o unica observatie: acustica frazelor, balansarea si orchestrarea acestora sint lucrul cu adevarat extraordinar la Cioran – ideile exprimate fiind, in fond, foste locuri comune rasturnate. Tehnica ce nu ii e straina lui Al. Paleologu insusi, producator de fraze surprinzatoare si imposibil de uitat vreodata ca „Baba care se piaptana cind satul arde da o superba lectie de tinuta“ (Amfiteatru, nr. 6, 1991).