OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Arthur KOESTLER
Al treisprezecelea trib: khazarii. Imperiul khazarilor si mosternirea sa
Traducere de Andrei Bantas, Editura Antet, f.a., 200 p.

Istoriografia de data recenta este deosebit de variata ca tematici abordate si bogata in subiecte de mare dificultate istorica, lingvistica, antropologica si etnologica privind istoria khazarilor. Majoritatea proiectelor in domeniu au avut ca punct de referinta lucrarea publicata de Arthur Koestler. Din nefericire, cartea de fata nu include si o biografie a acestui erudit intelectual: fin psiholog, romancier, intemeietor al unui institut englez de parapsihologie care ii poarta numele.

Practic, aceasta lucrare este compartimentata: istoria politica a khazarilor (Inaltarea, Convertirea, Declinul si Prabusirea) si potentiale prezente moderne si actuale ale acestui interesant popor medieval.
Despre Khazaria, aflam ca „a fost primul stat feudal din Europa rasariteana care s-a situat pe acelasi plan cu Imperiul bizantin si califatul arab… Numai datorita puternicelor atacuri ale khazarilor, care au intors virful ofensivei arabe spre Caucaz, a izbutit Bizantul sa reziste acesteia“ (p. 21). Cronica apartinind calatorului arab Ibn Faldan se incheie cu insemnarea: „khazarii si regele lor sint toti evrei. Lui ii sint supusi bulgarii si toti vecinii lor. Toti se poarta cu el preasupusi si i se inchina. Unii sint de parere ca Gog si Magog sint khazarii“. In secolele VII-X, khazarii au dominat stepele nord-pontice, pentru ca apoi sa intre intr-o lunga perioada de declin o data cu veacul al XI-lea. Aflam asadar ca „pina in secolul al IX-lea, khazarii n-aveau rivali la suprematia lor in regiunile de la nordul Marii Negre s…t. Khazarii au fost stapinii supremi ai jumatatii sudice a Europei rasaritene vreme de un secol si jumatate si reprezentau un bastion puternic, astupind poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia in Europa“ (p. 12).

Abordarea din unghi istoric a subiectului de catre Arthur Koestler este considerata a fi corecta de catre literatura de specialitate. Astfel, in Dictionarul Enciclopedic de Iudaism publicat recent de Editura Hasefer (2002), aflam despre khazari ca au fost „un popor inrudit cu turcii din sudul Rusiei [...]; aveau o conducere dubla, asigurata de un rege si de un kagan. [...] o parte a acestui popor s-ar fi convertit in jurul anului 740 la iudaism, dupa ce acesta invinsese celelalte mari religii monoteiste (crestina si mahomedana) intr-o dezbatere organizata de regele Bulan. s…t Desi unii cercetatori au pus la indoiala sinceritatea si amploarea convertirii khazare, studiile mai recente au dovedit ca iudaismul s-a raspindit considerabil, chiar daca numai intr-o anumita patura a populatiei [...]. Traditia evreiasca, istoriografia musulmana medievala si manuscrisele descoperite in Geniza din Cairo atesta caracterul iudaic al regatului“ (p. 432).

A doua parte a lucrarii de fata a determinat puternice controverse. Sectiunea intitulata Mostenirea abordeaza, din perspectiva posteritatii, supravietuirea poporui khazar in Europa rasariteana si centrala. Autorii Dictionarului Enciclopedic de Iudaism considera ca „lipsa oricarei informatii despre soarta lor ulterioara a dat nastere unei teorii fanteziste, dupa care evreii din Europa rasariteana ar fi urmasii khazarilor“ (p. 432), deoarece lumea aschenaza s-a format in urma „impartirii imperiului lui Carol cel Mare in 843, cind s-a incheiat tratatul de la Verdun: Franta, Germania si Lotaringia. [...] Lumea aschenaza s-a nascut sub influenta savantilor si poetilor stabiliti in Italia si Franta, care i-au dat caracteristicile sale particulare“ (Ibidem, cap. Formarea lumii aschenaze, p. 925).
Arthur Koestler este de parere ca termenul aschenaz „este inselator, caci in literatura rabinica medievala cuvintul ebraic aschenaz se aplica Germaniei – asadar contribuind la legenda ca evreimea moderna isi are obirsia pe Rin. Insa nu exista nici un alt termen care sa se refere la majoritatea nesefarda a evreimii contemporane. Ca un amanunt picant trebuie sa pomenim de faptul ca Askhenaz din Biblie se refera la o populatie care traia undeva intre muntele Ararat si Armenia“ (p.148).

In istoriografia romaneasca, problema khazarilor este abordata intr-o serie de lucrari de specialitate. Astfel, Victor Neumann, in Tentatia lui Homo Europaeus, Geneza ideilor moderne in Europa centrala si de sud-est (Editura All, 1997) afirma ca „infringerea Kazarilor de catre rusi in anul 970, iar mai tirziu scoaterea lor fortata in «zona» noului stat al slavilor de est (secolul XII) motiveaza asezarea unui mare numar de evrei in Polonia, unde o lunga perioada aveau sa beneficieze de ospitalitatea cea mai liberala“ (p. 81). Un capitol intitulat Khazarii in Dacia redactat de Paul Lazar Tonciulescu se afla cuprins in lucrarea Ardealul – pamint si cuvint romanesc (Editura Miracol, 2001). De aici aflam ca „in secolul al IX-lea, imperiul khazar se intindea pina in Carpatii padurosi“ (p.308), iar khazarii „au avut legaturi nemijlocite cu stramosii romanilor, lasindu-si amprenta prezentei lor, atit in locurile unde au convientuit cu acestia (mai ales in spatiul intracarpatic), cit si in cultura romaneasca“ (p.299).

Insusi Arthur Koestler foloseste o expresie reluata dintr-o lucrare precedenta, potrivit careia „o legenda romaneasca ne vorbeste de o invazie – in aceasta tara – a unor evrei inarmati la o data necunoscuta“. O posibila interpretare poate fi considerata aceea a filologului Lazar Saineanu, in studiul Jidovii sau Tatarii sau Uriasii publicata la Bucuresti in 1887 (Convorbiri Literare). Autorul incerca sa elucideze „aceasta bizara asociatiune de nume etnice prin emiterea unei ipoteze istorice. Dupa ce grupez toate elementele disponibile de natura lingvistica, arheologica si topografica, care constata identificarea, in traditiunile poporului nostru, a Jidovilor cu Tatarii si cu Uriasii, imi pun urmatoarea intrebare: Fost-a in trecut vreun popor despre care sa se poata sustine cu siguranta, ca a fost tatar si jidov in acelasi timp? La aceasta intrebare, raspund ca un asemenea popor a existat si este in istorie sub numele de cazari, un neam tataresc care a ocupat mai toata Rusia meridionala si care adoptind Judaismul in secolul al VIII-lea, a subsistat ca stat Judaic peste trei seocle (1016).[...] Parte din acesti cazari vor fi cautat de timpuriu un adapost in Ardel (Transilvania, n.n.), de unde trecura in tarile dunarene, in special in Muntenia, mai cu seama in districtele Muscel si Romanati, unde pare a se fi concentrat amintirile traditionale privitoare la dinsii. [...] Asezamintele si locuintele lor au lasat urme insemnate, care luara in inchipuirea poporului proportiuni colosale. [...] Este foarte probabil ca acei Tatari iudaisati sa-si fi pastrat religiunea in mijlocul unei populatiuni pasnice si ingrozite de puterea lor impunatoare si ca in vinele paturii primitive a evreilor romani sa curga singe de cazar“ (pp.17-18).