OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Carmen Maria MECU
Nichita Stanescu prin lentile de psiholog
Editura National, 2001, 212 p., f.p.


Se vede surprinzator de bine un „poet guraliv“ ca Nichita Stanescu prin lentilele de psiholog ale lui Carmen Maria Mecu...
In demersurile de acest tip, gasim frecvent consideratii de genul: „Culoarea oranj trimite la experienta apropierii mortii clinice traite de poet cu ocazia crizei sale cardiace de la 40 de ani. Tunelul aminteste cunoscuta perceptie traita de cei care s-au intors din moartea clinica“ (p. 78). Caracterul lor semnificativ – din perspectiva estetica, hermeneutica sau biografica – e insa indoielnic. Nu se dovedesc mai productive nici anumite intrepretari in stilul lui Gilbert Durand, oricit de interesante – chiar seducatoare – ar fi ele: „Si cu toate ca autorul, impenetrabil ca toti cei care pretuiesc valorile diurne, abstracte si masculine, nu s-a lasat sedus de psihologia abisala ori de speculatiile literare asupra subconstientului si inconstientului, aceste niveluri profunde ale sufletului sau l-au slujit cu fidelitate... feminina in truda de «a intruchipa» – prin totalitatea poemelor sale – «o sfera»“ (p.167).
Insa autoarea reuseste, gratie filtrului optic propriu, sa proiecteze o imagine clara si convingatoare nu doar a poetului (vazut in intimitatea actului creator, cum apare in marturisirile din Antimetafizica), ci si a „suprafetei textuale“, a spatiilor si a nodurilor de emergenta si de convergenta a sensurilor si – de ce nu? – a emotiilor fiintei care scrie.

Carmen Maria Mecu propune o receptare a poeziei lui Nichita Stanescu pornind de la un experiment pe care l-a facut cu studentii: cititorii sint rugati sa realizeze o harta subiectiva a unui poem pe care il vor strabate in mod imaginar, cu specificarea locurilor (imagini, „personaje“, sintagme, cuvinte-cheie, versuri intregi) unde se acumuleaza energia semantica, unde lectorii sint determinati, sint convinsi, sint ademeniti, sint sedusi sa se opreasca si care traseaza, de fapt, contururile si populeaza lumea/lumile ivite. Fireste ca desenele au fost destul de diferite, in functie de felul in care cineva traieste experienta poemului si de felul in care o exprima, asa incit au rezultat harti mai abstracte, ebose – sageti, desenul aproape nonfigurativ al ochiului – sau harti mai „vorbitoare“, cu motivari, explicatii, citate.

Vizualizarile rezultate in urma acestei experiente directe asupra poemului Tablou cu orbi conduc spre un termen care promite mult si care ar putea face cariera intr-o eventuala noua teorie a receptarii: poezie pulsatorie. In viziunea lui Carmen Maria Mecu, „poemul ar fi un concentrat de experienta vitala, pe care receptorii o expliciteaza ajutind textul sa creasca, hranindu-l ca pe o fiinta cu imaginatia si cu sentimentele lor. Interpretare ar insemna atunci validare (intersubiectiva, conceptuala, hermeneutica, prin raportare poezie-eseu) a rezultatelor acestui proces de crestere“ (p.112).
Pentru cine se ocupa de studiul poeziei (post)moderne din perspectiva (non)aderentei la o alta realitate in afara de limbajul insusi, criticul-psiholog ofera o interesanta observatie: „sistemul nostru nervos reactioneaza la stimulii imaginari la fel ca si la cei reali“. Nichita Stanescu a realizat tocmai aceasta „himera a poeziei pulsatorii, acel corp poetic imprevizibil ca insusi corpul realului“.