OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Emil Cioran
Caietul de la Talamanca. Ibiza 31 iulie – 25 august 1966
Taxt ales si prezentat de Verena von der Heyden Rynsch. Traducere din franceza de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucuresti, 2000, 64 p., f.p.


Rind pe rind, am adorat si am urit numeroase popoare; dar niciodata nu mi-a trecut prin gind sa reneg spaniolul care mi-ar fi placut sa fiu“, nota in Silogismele amaraciunii Emil Cioran, pentru care Spania era a treia patrie, alaturi de Romania (tara copilariei) si Franta (a limbii adoptate). Notiunea de desengaño, disputele pe teme mistice, melancolia, decadenta sint coordonate constante ale pasiunii pentru Spania, evidenta de la prima pina la ultima lui carte. Caietul de la Talamanca, iesit la iveala dupa publicarea celor treizeci si patru de caiete inedite ale lui Cioran la aceeasi editura Humanitas, aduna notele din vara anului 1966, marturisind o criza de mare intensitate, la care caietele ulterioare se refera ca la noaptea de la Talamanca.

Reflectiile, purtind inconfundabila marca Cioran, sint de o virulenta usor adormita, imblinzita de vecinatatea marii si de peisajele nocturne pe care il obliga sa le exploreze insomniile de care scriitorul in vacanta nu poate scapa nicaieri in acest „splendid univers blestemat“ (p. 13).
Ideea scrisului ca necesitate ontologica revine in aceste pagini, in corelatie cu respingerea „scriitorului ca atare“ (p. 15), care (ab)uzeaza de artificiu sau „paraziteaza“ alta scriitura (Joyce cu ale lui staccato sentences – p. 34, „Borges sau smecheria universala“ – p. 27, structuralismul francez sint tintele atacului).
Citindu-i iar pe gnostici in vederea scrierii unui eseu despre izbavire, ocaziile pentru a-si manifesta mai vechi obsesii nu lipsesc: „La fel ca gnosticul Basilide, cred ca omenirea trebuie sa intre din nou in limitele ei naturale prin revenirea la o ignoranta universala, veritabil semn de izbavire“ (p. 15).

Neincrederea in actiune a unui Cioran matur pe care multi se incapatineaza, totusi, sa-l lege definitiv de activismul din Schimbarea la fata... e reiterata aici: „Orice revolutie e demodata, pentru ca se face cu idei revolute, cu ramasite ideologice. Socialismul fascina spiritele in veacul trecut; el s-a realizat atunci cind, prin continutul sau abstract, era depasit. Omul de actiune, si in special revolutionarul, e intotdeauna in intirziere fata de evolutia spiritului“ (p. 20).
Nu lipsesc consideratiile despre tarile lui, Romania de la care a ramas cu „marea ei specialitate“, continuitatea in esec (p. 27), Franta, al carei Paris este efigia uritului, si Spania in care nostalgia cotidiana marcheaza, ca un „curent subteran de regrete si de chemari sfisietoare“ (p. 36), viata.
„Daca ma disting prin ceva e prin capacitatea mea, practic nelimitata, de a ma sastisi de orice“ (p. 50), noteaza spre sfirsitul vacantei sale la Ibiza scriitorul. Ultimele pagini, in care revine obsesiv ideea uritului creator de angoasa, sint mai bogate in referiri la sine, de un patetism controlat, elegant.