OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gabriel COSOVEANU
O generatie pierduta?
Editura Scrisul Romanesc, Colectia „Hermes“, Craiova, 1999, 308 p., f.p.


Gabriel Cosoveanu practica un discurs critic „ariergardist“: el imbina mijloace traditionale din critica romaneasca, aducind, in acelasi timp, un suflu nou prin alegerea unor teme de istorie literara ramase neacoperite. Titlul volumului (O generatie pierduta) ne poate induce in eroare. Daca vom cauta o analiza a intregului fenomen poetic anuntat, vom fi dezamagiti: cartea ii este dedicata lui Geo Dumitrescu. Pe de alta parte, eseul cuprinde etape in care autorul incearca sa surprinda exact starea de spirit (mondiala, nu doar romaneasca) care a urmat celui de-al doilea razboi mondial. Asadar, colegii de generatie ai lui Geo Dumitrescu sint „atinsi“ in treacat – Gabriel Cosoveanu urmareste evolutia liderului albatrosistilor, dezvaluindu-si astfel si o alta afinitate, de plan secund: textele programatice. Geo Dumitrescu este vazut mai ales ca un exponent al avangardei tirzii de la noi. Miscarea este subtila, criticul dorind prin aceasta sa-si inscrie favoritul in marea miscare poetica europeana imediat postbelica.

Cam care ar fi caracteristicile literaturii acelei perioade? Ele sint analizate amanuntit de catre criticul craiovean; nimic nu-i scapa. Una dintre cele mai importante trasaturi este revenirea la „comunicabilitate“ – poezia trebuia sa scape de balastul abstractului. Cam asta predicau Philip Larkin (in Anglia) sau Prévert si Michaux (in Franta) in anii ’40. Tranzitivizarea poeziei aduce cu sine o noua materie poetica de prelucrat: cotidianul. Toti poetii „generatiei pierdute“ sint preocupati de apropierea de cotidian (autorul numeste inspirat aceasta poezie „poezia pragmatica“). Discutia sare pe nesimtite in zona controverselor epistemologice – autorul vede in acea schimbare de sensibilitate postbelica o etapa importanta in despartirea de modernism. Acest prim eseu (Generatia razboiului. Mutatii sociale si epistemologice) este punctul „greu“ al cartii; in ultimul capitol (Posteritatea tirzie) vom afla miza descrierii acestei ultime sincronizari cu literatura occidentala (dupa aceea literatura romana va intra intr-o evolutie cu totul speciala: proletcultism, intoarcerea la modernism): generatia pierduta se va intilni peste ani cu poezia postmoderna a generatiei ’80. Eforturile de legitimare a „poeziei pierdute“ nu ramin fara rezultat: argumentatia este de multe ori fara fisura, tonul, extrem de convingator.

Problematica mi se pare situarea lui Geo Dumitrescu mult deasupra celorlati congeneri: un icon al generatiei. Argumentul lui Gabriel Cosoveanu este clar (dar neenuntat ca atare): acest poet are multe scrieri programatice, este cel mai zgomotos dintre „pierduti“. Si totusi, de ce n-ar fi Ion Caraion un icon al generatiei? De ce o carte despre generatia pierduta este, de fapt, despre Geo Dumitrescu? In plus, apar unele probleme de interpretare incepind cu Aventurile lirice (1963), volum care a reprezentat o revenire „cam“ compromisa de descrierea unui cotidian plin de schele si de macarale propagandistice. Criticul trece (diz)gratios peste aceste probleme: „Aventurile lirice instaureaza, cu acuitatea ochiului de fotograf, o lume care reprezinta, cum spunea Arghezi, indreptatirea ramurii obscure. Aceasta ramura obscura, instalata in automatismele ei cotidiene de umanitate obisnuita, fara pretentii, constituie materia prima pentru veritabilele fotomontaje poetice ale lui Geo Dumitrescu. Ele sint reperabile mai ales in poeme precum Creierul uzinei, Macarale la marginea orasului, Ciinele de linga pod sau Oratie la o moara de lumina.“ Atit rafinament pentru niste compromisuri atit de clare. Criticul ii face un deserviciu poetului amestecind capodopere precum Ciinele de linga pod cu lamentabilul poem Creierul uzinei.

Calitatile acestui critic devin neajunsuri in unele imprejurari. Subtilele alambicari eseistice supara prin lipsa de precizie asa cum incinta in cazul analizelor pe text. Rafinamentul se poate transforma usor in balast. Un discurs critic evoluat, lipsit de vitalitatea judecatilor. Pe a patra coperta gasim o fraza a lui Eugen Negrici care spune mult despre calitatile si neajunsurile acestui critic: „El prinde curaj, un curaj adesea tardiv, numai dupa ce, asezat cuminte pe o movila de date si de informatii multiple, extrase din cele mai sigure izvoare, a scrutat indelung imprejurimile, pozitia obiectivului si pozitia sa fata de acesta.“