OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marius IOSIF
Tragedie si haiku
Editura Paralela 45, Ccolectia „’80“, Seria „Eseuri“, 1999, 128 p., 16000 lei


„Nici pentru autorul acestor pagini alaturarea tragediei si a haiku-ului nu a fost mai putin insolita decit pentru cititorul lor. Originea acestei alaturari sta in intimplarea ce a facut ca, dupa o lunga perioada de apropiere de haiku si de spiritualitatea extrem-orientala, sa recitesc Antigona“. Cu aceasta marturisire extrem de sincera incepe cartea lui Marius Iosif, Tragedie si haiku. Hazardul lecturii a generat un eseu – o declaratie simpatica prin care autorul ne intra pe sub piele. Din pacate, simpatia nu va dura mult.
Primul capitol ii este dedicat lui Nichita Stanescu. Autorul isi formuleaza clar ipoteza de la care porneste: „Constantin Noica afirma ca «doar prin filosofie iesi din teorie», dar si prin poezie se poate regasi realitatea, si asta poate pentru ca poezia – si la Nichita Stanescu se vadeste cu prisosinta – incepe sa fie, asa cum era la greci si asa cum e normal sa fie, una cu filosofia“. O astfel de perspectiva desueta taie orice avint eseistic: studiul despre poetul saizecist esueaza, ca multe altele, in incercari de intelegere a „filosofiei“ poetului etc. Iar apropierea de „spiritul haiku-ului“, de sensibilitatea orientala, intirzie sa apara, desi asta parea a fi miza cartii.
La fel se intimpla si in capitolul doi, cel dedicat tragediei. Sint discutate cu nonsalanta mari opere ale literaturii universale (de la Sofocle la Shakespeare), fara un fir concret al demonstratiei. Capriciile lecturii au generat, se pare, o scriitura mai mult incoerenta decit surprinzatoare.

Cartea se incheie cu o indeplinire partiala a promisiunii initiale: eseul Sufletul gramatical cuprinde o prezentare diacronica a tragediei, concluziile fiind utilizate in ingenioase explicatii ale spiritului tragic nipon. Surprinde oarecum preferinta nedisimulata a autorului pentru spiritualitatea orientala. Autorul crede ca un haiku sau un koan pot exprima mult mai multe lucruri decit orice studiu izvorit din rationalitatea rece si superficiala a Occidentului. Inainte de a cita un text japonez, Marius Iosif afirma: „Iata un koan care poate spune mult mai mult despre noi decit ar putea-o face nenumarate tomuri sau eseuri filozofico-religioase, cum este si cel de fata“. Dupa o asemenea autosubminare, cititorului binevoitor nu-i ramine decit sa indeparteze balastul subiectiv al studiului, sa-i inteleaga autorului parti-pris-urile de acest fel.
Desi eterogen, volumul are totusi o constanta sugestiva: toate motto-urile sint extrase din opera lui Nichita Stanescu. Eseul lui Marius Iosif ascunde de fapt o miza mult mai mica si mai precisa decit cea pe care o anunta la inceput: narativizarea unei liste de autori favoriti.