OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea ELIADE
A vedea lumea ca in ziua dintii a Creatiei. Pagini despre Brancusi
Mihai Dascal Editor,
Colectia „Orizonturi, mentalitati, civilizatii“, Bucuresti,
2001, 104 p., f.p.


A vedea lumea ca in ziua dintii a Creatiei inseamna a urca spre privirea neinstrainata, spre viziunea proprie agricultorilor din neolitic“, a se apropia de piatra cu „sensibilitate aproape religioasa“, „a opera o stramutare a «materiei»“, o coincidentia oppositorum care face sa se identifice in acelasi obiect „«materia» si «zborul», greutatea si negatia sa“, a face din piatra grea zbor al spiritului. Fascinatia pe care a exercitat-o Brancusi asupra lui Eliade se explica – in corespondenta purtata cu Ionel Perlea (care publicase in 1938 o foarte importanta monografie Brancusi), in extrase din jurnal si in schita dramatica in trei acte Coloana nesfirsita (1970) – prin contactul nemijlocit al artistului si „taranului“ roman cu o realitate mitica, arhaica, dar omniprezenta in ascunderea ei, o realitate a comunicarii, continuitatii intre lume si sacralitate. Brancusi nu utilizeaza teme si motive folclorice, nu cauta sa gaseasca o „sursa“ in „creatiile folclorice sau etnografice“, ci „sa descopere sursele lor“. Ascensiunea, inaltarea, zborul „maiastrei“ ca liant intre doua lumi, Coloana nesfirsita, „Axis mundi“ care „sustine Cerul si asigura totodata continuitatea intre pamint si cer“ (p. 35) si coborirea in ascunderea, in tacerea din care „Fiinta naste“ in „cumintenia pamintului“ – matrice si mormint, sint cele doua opuse coincidente care vorbesc despre apropierea sacrului ce rastoarna orice sens si transforma orice concept in opusul sau. Coloana este „nesfirsita in sus si in jos“, inaltarea ei nesfirsita este o desavirsita coborire, ascensiunii ei ii corespunde ratacirea in labirintul interstitiilor pamintului, copiii care urca pe coloana coboara in moarte.

Schita dramatica Coloana nesfirsita vede ultimii douazeci de ani ai vietii lui Brancusi ca pe o cautare a expresiei monumentale a acestei coincidente: monumentul Maharajahului, scara si mormint, „in care sa urci coborind“ si despre care il invata o Persefona, fiica a Mamei cele batrine si cuminti, mesager intre doua lumi dansind dansul spiralei „pina in inima labirintului unde este lumina“. Coloana nesfirsita sustine si astfel naste Cerul („Cerul il fac sa fie de-adevarat. Daca inalt coloana cum stiu eu, cum am invatat eu de curind ca trebuie inaltata, o sa inceapa si Cerul sa fie“), il transcende – „strapunge Cerul si trece dincolo de el“ –, este pod spre departe si coborire in inima tacerii, este adincul care zboara: „Nu, mestere, daca vrei sa te inalti, ia-te la lupta cu materia, sileste piatra sa se urce la Cer“. „Dupa Coloana nesfirsita numai tacerea mai putea avea vreun sens“. Caci ea este sinteza acestei cautari si gasiri a fiintei in tacere, a inaltului in adinc, a luminii in intuneric, in inima labirintului. Coloana conduce – dupa versetul upanisadic invocat de fata – „de la nefiinta spre fiinta, din intuneric spre lumina, din moarte spre nemurire“. Privirea din ziua dintii a Creatiei imbratiseaza limitele materiei si infinitul care dizolva limitarea si contradictiile, vede in lucrurile lumii sensul si promisiunea nelimitei sacrului.