OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Thomas C. SCHELLING
Strategia conflictului
Traducere de Elena Burlacu si Ruxandra Toma, Editura Integral, Bucuresti, 2000, 319 p., f.p.


Cu siguranta destinul cartii lui Schelling nu va fi niciodata acela de a se prafui pe rafturile unei arhive, scoasa din circulatie pentru ca ideile ei nu mai sint valide sau tema nu mai prezinta interes. Succesul acestei carti este garantat de caracterul etern valabil si general uman al temei sale: conflictul.
Aparuta in 1960, Strategia conflictului a cunoscut numeroase reeditari, iar aceasta editie in limba romana (publicata cu sprijinul Institutului pentru o Societate Deschisa) reprezinta traducerea celei de-a cincisprezecea retipariri, din 1995.

Demontind si explicind mecanismele conflictului cu ajutorul instrumentelor matematice oferite de teoria jocurilor, Schelling contribuie la fundamentarea unui domeniu interdisciplinar numit „teoria negocierii“, „teoria conflictului“ sau „teoria strategiei“, in care se intilnesc mai multe stiinte pentru ca domeniul conflictului insusi nu vizeaza numai politica interna sau internationala, ci si viata sociala, afacerile, viata personala si de familie. In prefata la editia din 1980 (inclusa si in volumul de fata), autorul isi expune intentia de a demonstra ca „o teorie elementara“ care intersecteaza domeniile economiei, sociologiei si politologiei, chiar si pe cele ale dreptului si filozofiei si probabil ale antropologiei poate fi utila nu numai teoreticenilor ci si persoanelor ce se confrunta cu probleme practice.
In cele patru capitole si trei anexe, studiul lui Schelling abordeaza diverse forme de conflict, cu exemple din arii variate, de la politica internationala la situatii concrete din viata de zi cu zi, resurse inepuizabile de momente conflictuale (relatia cu vecinul sau relatia soferilor cu partenerii de trafic).

Pentru a stabili de la inceput coordonatele, primele pagini clarifica notiunea de strategie a conflictului care se bazeaza pe ideea ca exista „un comportament constient, inteligent, sofisticat, manifestat in cadrul unui conflict“, iar cercetarea acestuia se aseamana „cautarii regulilor unui comportament corect in sensul cistigarii unei competitii“. Din aceasta perspectiva, conflictul pur in care interesele antagonistilor sint complet opuse reprezinta doar un caz extrem, iar strategia nu se refera la „aplicarea operativa a fortei, ci la exploatarea fortei potentiale“, pornind de la ideea ca cele mai multe situatii conflictuale sint in fond negocieri. Acestui tip de conflict caracterizat de existenta simultana a divergentelor si a intereselor comune i se asociaza o serie de situatii strategice, analizate in lucrarea de fata prin intermediul teoriei jocurilor, cea mai adecvata pentru ca se refera la anumite situatii in care calea de actiune optima a fiecarui participant depinde de asteptarile acestuia privind actiunile competitorilor sai. Singurul dezavantaj este ca teoria jocurilor a ramas la un nivel de abstractizare greu de adus in contact cu situatii concrete, cum ar fi descurajarea adversarului, aplicata in dreptul penal, dar si in educatia copiilor sau in conflictele conducatorilor auto.

Urmatoarele capitole analizeaza modul de functionare a unor tactici folosite in situatii de conflict, de multe ori transpuse in limbajul matematic al teoriei jocurilor si ilustrate cu scheme si formule de calcul. Un capitol se ocupa de practica negocierii: demonstreaza paradoxul dupa care puterea de a constringe un adversar poate depinde de puterea de a se constringe pe sine, descrie alte strategii subordonate procesului de negociere (angajamentele asumate in situatii de amenintare, promisiuni, probleme de comunicare), totul culminind cu un joc exemplificator reprezentat cantitativ intr-o diagrama bidimensionala. Tot jocurile cu aspect de problema matematica sint folosite pentru a explica notiunea de „razboi limitat“, legata de negocierea tacita in care comunicarea intre parti este incompleta sau imposibila, fiind necesara realizarea unui modus vivendi cind partile nu vor sau nu pot sa negocieze explicit (de exemplu, posibilitatea de convietuire cu un vecin cu care nu vorbesti).
Partea a doua merge si mai departe cu clasificarea conflictelor in functie de jocul corespunzator, delimitind jocurile cu suma nula (corespondente conflictului pur) de cele cu suma ne-nula legate de situatiile cind conflictul este amestecat cu dependenta reciproca pentru care Schelling fixeaza sintagmele, „joc al negocierii sau, joc cu motive mixte“, in masura sa exprime ambivalenta relatiei de parteneriat si concurenta. Este reluata discutarea unor miscari strategice (amenintare, promisiune, mediere) in cadrul teoriei jocurilor, cu exemple concrete analizate prin metode matematice.

Aceleasi metode sint aplicate in studiul randomizarii in conflictul pur (excluderea) posibilitatii ca adversarul sa obtina informatii despre stilul de a juca al cuiva), al atacului surpriza, al neincrederii reciproce si al dezarmarii. De altfel una dintre cele trei anexe din finalul studiului se refera la distinctia dintre armele nucleare si cele nenucleare, deosebire de natura psihica sau simbolica, relevanta pentru procesul de limitare a razboiului; exista o traditie de folosire a celorlalte arme, dar pentru armele atomice exista o traditie de nefolosire – „o asteptare recunoscuta in comun ca ele pot sa nu fie folosite in pofida declaratiilor ca sintem pregatiti sa le folosim“. Faptul ca aceasta anexa nu a fost depasita de la prima editie a cartii trebuie sa ne bucure cel mai mult pentru ca, asa cum explica Schelling in prefata din 1980, „ea a fost conceputa pornind de la premisa ca armele nucleare nu se vor mai fi folosit de la Nagasaki incoace“.
O lectura esentiala pentru analisti si oameni politici, o atractie pentru matematicieni datorita deductiilor si abstractizarilor implicate in teoria jocurilor, Strategia conflictului se adreseaza tuturor celor care doresc sa inteleaga structurile situatiilor conflictuale de orice fel.