OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bietul Bucuresti aducea, simbata, la orele amiezii, a aratare spectrala. Parea sub asediu din cauza simularii programului conceput de autoritati in vederea primirii oaspetilor adusi la noi de intilnirea la virf NATO. Simulare a unui eveniment memorabil sau... simulacru de ospitalitate? Vuia vazduhul de tignale politienesti si sirene ale masinilor cu girofaruri, intr-o devalmasie bezmetica pe arterele principale, ca in intimpinarea unei catastrofe iminente. Impresia globala era de avertizare si hartuire psihica a cetatenilor, scopul era sa-i bage in sperieti si sa-i determine a fugi unde-or vedea cu ochii sau sa se ascunda in gaura de sarpe.

Pe trotuare, abia de se zareau perechi pripasite de tineri, nestiind incotro sa apuce pentru a profita de soarele generos, care le stimula idila, bruiata de zarva factorilor investiti cu prigoana generala. Rarefierea drastica a vehiculelor de transport in comun sporea senzatia de pustiu. Supranumerare, in schimb, diversele categorii invadatoare ale fortelor de ordine. Surtucele reflectorizante, galbene-verzui, ale politiei rutiere se imbulzeau peste cetele de flacai cu combinezoanele emblematice ale jandarmeriei, alte uniforme albastrii se intercalau si sporeau amocul isterizant dirijat de bagheta misterioasa a puterii.
Nu se va afla probabil niciodata cui a dat prin cap sa pregateasca strainilor, asteptati in stare de alerta surescitata, imaginea unui oras fantomatic, vaduvit de viata, abandonat. Ordinul firesc de curatenie la catarama si o ordine civilizata pe strazi a deviat, prin absurd, catre strangularea suflului omenesc si, in final, epurarea din ambianta tocmai a culorii locale. Bucurestii, asezare meridionala, dincolo de plagile mizere aferente reziduurilor de orientalism nepasator, au o jovialitate proprie, atragatoare, un magnetism competitiv. N-a izvorit din senin refrenul popular: „Dimbovita apa dulce,/Cine bea nu se mai duce“. Trecatori de toate categoriile pe meleagurile noastre s-au declarat captivati, simpatizanti ai fluxului de vitalitate debordanta.

In foiala continua de omenire pestrita, viitorul arhitect Le Corbusier (care contempla uimit spectacolul florareselor pe Calea Victoriei, la 1911, de la o masa a terasei Otetelesanu, printre pictori si scriitori, ulterior protagonisti ai celebrului tablou semnat de Camil Ressu) distingea amprenta unui inconfundabil mod de existenta, cu un inocent nerv sarbatoresc, de natura sa exprime robustete launtrica si un fecund instinct al comunicabilitatii. Parca ar fi de rusine asemenea reminiscente indelung sedimentate, cineva de sus a gasit normal sa stearga urmele vivacitatii, pluralismului comportamental, printr-un travesti uniform, la nivelul mediocru al cosmetizarilor stradale de fatada, din categoria potemkiniadelor propagandistice.
Rapida actiune de autoiluzionare pe sponci a scos la iveala un fenomen ingrijorator. Acolo unde se iau hotariri in „folosul“ colectivitatii supravietuiesc reflexe de tratare in raspar a raporturilor dintre conducere si vulg, o indiferenta suverana cu privire la eventualele consecinte negative in opinia publica. Organizatorii subitei mascarade s-ar putea sa fie extrem de satisfacuti de opera lor, poate nici nu-si dau seama cit de izbitor seamana restrictiile impuse brutal circulatiei cu procedeele de deunazi, cind anonimul ins era impins la zid, cu mult inainte de a-si face aparitia in tromba convoiul oficial. Oare sa nu fie inclusa in jocul decizional actual nici o minte degrevata de vechile procedee si sloganuri tiranoide?

Practic, se conserva prioritatea acelorasi triste conotatii ale conceptului de „securitate“ de pe vremea cind nu aveai dreptul sa scoti o vorba, oricit de iritant functiona haita „ochilor albastri“, aparuti ca din pamint, ca sa impinga lumea la distanta, s-o intimideze, sa-i anihileze eventualul impuls elementar al demnitatii. Culmea este ca cine privea, acum, cu atentie, sirurile de masini negre, angajate in complexul de repetitii, nu putea sa nu remarce, linga soferi, niste persoane deghizate intr-o tinuta rigida, coplesite de propria importanta, purtind pe chipuri insemnele sacrei lor desemnari in rolul ingrat al „ochilor albastri“, mai mult sau mai putin zelosi, dar nu mai prejos sub raportul arogantei. Vor veni reprezentantii de rang inalt ai NATO, vor avea cale libera in goana lor prin Bucuresti, se vor intoarce la ei acasa ducind in bagaje niscaiva amintiri, cit sa ne plaseze corect macar geografic. Noua, localnicilor de toata ziua, umiliti de tambalaul festivist, ne ramine trauma intruziunilor inoportune, la care sa meditam ca proba ca trecutul opresiv mai scoate capul cind nu te-ai astepta si ca virulenta lui latenta se afla in grija unor manipulatori abili ai conjuncturilor bine ferchezuite.

Erata
In articolul meu din Observator cultural nr. 158 (416)/ 27 martie-2 aprilie 2008, s-a strecurat o greseala: scriitorul si criticul literar Boris Elvin nu a fost prezent la dezbaterea Bucuresti – Ierusalim: marturii. Scriitori evrei din Romania – scriitori israelieni de origine romana, organizata de ICR Paris pe 16 martie, in cadrul Salonului de carte de la Paris. Am luat informatia din comunicatul de pe site-ul ICR Paris, care mentioneaza printre participantii la dezbatere numele lui „Boris Elvin (ziarist, Romania)“. (Maria Luca)