Autor: 
Categoria: 
A revenit pe un ecran bucureștean, pentru o seară, istoria funestului Mephisto așa cum fusese transfigurată cinematografic de regizorul ungur Szabó István în 1981, după lectura narațiunii lui Klaus Mann. În același an, filmul a fost distins la Cannes, iar după încă un an, obținea Oscarul pentru Cel mai bun film străin. A fost și a rămas mai mult decît o excelentă realizare artistică. Este o mărturie puternic ancorată în experiența vieții imediate pecetluite de infernul manipulărilor sub un regim totalitar.
În sala care
a găzduit reprezentația (la Muzeul Țăranului Român), desfășurată în cadrul
celei de a V-a ediții a Săptămînii Filmului Maghiar, organizată de Centrul Cultural
al Ungariei, majoritatea asistenței era alcătuită din tineri încă neiviți pe lume cînd regizorul și pelicula sa
căpătau consacrare internațională. Asupra tuturor impactul emoțional a crescut
pe măsura avalanșei de întrebări, venite dinspre ecran, cu privire la
capacitatea conștiinței umane de a face față demonicului control practicat
într-un angrenaj instituțional ostil oricăror aspirații personale sustrase
oarbei înregimentări.
Secvențele
de început ale filmului aduc în prim-plan un june actor de provincie, exasperat
de mediocritatea mediului înconjurător, îngrijorat de perspectiva posibilei
ratări. Împotriva obsesiilor marginalizării, el nu are decît remediul
talentului. Și-l cultivă cu rîvnă, cu aceeași ardoare manifestată, potrivit
vîrstei lui, în momentele de dezlănțuire erotică. Va fi efectiv posedat cînd i
se încredințează rolul lui Mephisto și descoperă, în despotul iadului, teribile
coincidențe cu realitatea cotidiană. Va împinge identificarea cu trăsăturile
specifice personajului interpretat pe scenă pînă la a prelua datele conduitei
lui malefice și dincolo de rampă. Se privește în oglindă și nu mai face
diferența dintre mască și realitate, dintre autenticitate și mistificare,
pierde proporțiile propriei iluzionări. Aplauzele sălilor pline produc un efect
narcotizant, astfel că nu va mai ține cont de mijloacele urcării pe scara
ierarhiei sociale. Din postura de director al celui mai prestigios teatru,
ademenit de grațiile autorităților, funcționează ca om de încredere al
generalului, tiranul cîrmaci absolut. Sedus de anturajul recent dobîndit,
întîrzie să bage de seamă cum se înfeudează cercului celor devorați de
voluptatea puterii. Artistul excepțional care este (magistral întruchipat de
Klaus Maria Brandauer) riscă a-și trăda sensibilitatea, neutralizat de
favorurile oficiale. Numai după ce descoperă dispariția fără urme a unui
confrate apropiat, ajuns în conflict cu doctrina abuzivă (pricină suficientă ca
să fie „lichidat“ din ordin polițienesc), adormita lui conștiință intră în
alertă. Brusc, sărbătoarea regizată de el însuși în semn de supremă satisfacție
a promovării își dezvăluie structura de paradă deșartă, desfășurare sterilă de
protocol mecanic, între ființe înstrăinate, vanitoase, cu simțul comunicării
atrofiat. Spectacolul carnavalesc, în ciuda ingredientelor rafinate, ascunde,
în dosul decorului fastuos, o infinită ipocrizie și mizerie morală. Plasat în
centrul atenției simandicoase, sărbătoritul are halucinația figurii lui
Mefisto, a măștii lui hidoase purtate pe scenă. Alți mascați aidoma, prinși
într-o horă bezmetică în jurul supremului diavol, avertizează asupra insinuării
perfide a răului. Episodul reverberează simbolic. Protagonistul intuiește
urmarea devastatoare a obedienței față de stăpînire și statutul său de
condamnat la a duce mai departe greul deșertăciunilor cinice. Prevenit astfel,
privește mefient momeala generalului cu un teatru special amenajat pentru a
conferi viitoarelor puneri în scenă o anvergură colosală, în interes
propagandistic. Invitat să inspecteze construcția monumentală, favoritul
tiranului se trezește din înaltul funcțiilor îngenuncheat în focurile unei
încrucișări de reflectoare, îndreptate asupra lui parcă spre a-i scormoni
satanic sufletul. Orbit, incapabil să găsească un refugiu, talentatul actor pare
a se scufunda sub povara remușcărilor tîrzii față de privilegiile primite cu
prețul renunțării la demnitate. Ezitările născînde deschid perspectiva
suspiciunilor iminente, urmate de repudierea și de trecerea răsfățatului
protejat pînă deunăzi pe lista neagră a celor desemnați represiunii.
Pusă atît de
acut, problema incompatibilității vocației artistice cu politica despotică
făcea dificilă înscrierea peliculei lui Szabó în circuitul nostru
cinematografic. Totuși, a scăpat vigilenței zbirilor cenzurii din trecut. De
altminteri, nu era singurul film sosit de la Budapesta încărcat de dinamita
contestării regimului asupritor. Unele, neachiziționate de rețeaua publică, au
putut fi vizionate în cadrul serilor culturale oferite de Ambasada maghiară,
mai ales pentru oamenii din presă. Cu deosebire, erau transpuneri pe ecran ale
reflexelor generate de evenimentele sîngerosului Octombrie 1956, trăit în
capitala Ungariei. Numai că forurile noastre ideologice s-au sesizat și au
pretins ca beneficiarii de invitații să ceară, de fiecare dată, aprobarea
instanțelor superioare. Evident, cererile se rătăceau prin cine știe ce sertare
și aprobarea, dacă venea, ajungea cu o săptămînă întîrziere. În fața
procedeului discreționar și discriminatoriu, soluția nu putea fi alta decît ignorarea
dispoziției oficiale. Însă cine ar fi prevăzut consecințele? Pînă una, alta,
serile culturale ajunseseră să fie frecventate doar de o mînă de cinefili
înrăiți. Cu toată prezența redusă, mi-a fost dat să constat că „ochii și
urechile stăpînirii“ se infiltrau și transmiteau lista „ilegaliștilor“. Într-o
bună zi, conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor m-a convocat și mi-a pus
pe masă o hîrtie cu antetul serviciului de personal al Ministerului Culturii,
prin care eram stigmatizat că particip la galele de film maghiar sustrăgîndu-mă
obligației de a solicita învoirea prealabilă. Se recomanda, imperativ,
sancționarea drastică a vinovatului. Am scăpat numai cu morala, am bîiguit
ce-am bîiguit drept scuză și m-am ales cu o probă în plus (dacă mai era nevoie)
că hora diabolică a turnătorilor funcționa chiar și în regim de avarie, adică
într-un context extrem de rarefiat ca prezență. Totuși, plana eventualitatea de
a fi ghiciți destul de ușor. Oricînd și oriunde, Mephisto dispunea de ciraci
zeloși gata să-și asume misiunea denunțului, știindu-se la adăpost de
răspunderi în virtutea unor cutume nelegiferate. Tocmai de aceea valabile, în
continuare, menținute tacit, spre a nu dezamăgi și a discredita țonțoroiul
diavolilor supraveghetori în jurul cetățenilor neîncovoiați sub vremi.
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters