OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca şi cum nu ne-ar potopi destul auzul la fiece colţ de stradă, limbajul fără perdea a trecut rampa şi tinde să monopolizeze comunicarea scenică. S-a instaurat o modă a lexicului argotic, pus în evidenţă mai ales prin indicaţii de regie care impun actorilor să uzeze de cel mai rudimentar vocabular anatomic. Orice transmitere de sentiment sau de opinie se asezonează cu picanterii lexicale din vecinătatea înjurăturilor. Introducerea de zece ori într-o frază a referinţelor în stil de maidan la organele sexuale, masculine sau muiereşti, a devenit procedeu, fie că se joacă o piesă tradusă, fie că se interpretează un text original. „Originalitatea“ căutată cu asemenea mijloace e discutabilă. Mai curînd ar fi o probă de sterilitate a imaginaţiei, un mod facil de a căuta „efecte“ cu preţ de matineu. Ai zice că se recurge la mojicie din lenea minţii, dar nu e regulă. Am întîlnit spectacole chiar cu pretenţii de metafizică, sucombate în mlaştina mitocăniei verbale. Mi se pare de pomină reprezentarea aceea plasată într-o sală de necropsie, avînd trei sau patru protagonişti, masculi de contrabandă, care exibau înaintea partenerului semi-siderat un falus amărît de mucava cu intenţia de a obţine terapia cine ştie căror inhibiţii. Se dădeau grozavi, dar în ochii bărbatului normal făceau jalnică impresie de onanişti.

 

Chiar cu riscul de a fi taxat pudibond „expirat“, îmi vine greu a trece cu vederea acest simptom, care are toate şansele să constituie un balast în defavoarea performanţei artistice. Am urmărit, în provincie, un festival de teatru, cu multă grijă pregătit. Distribuţiile se bazau, majoritar, pe actori tineri, dornici de afirmare. Mulţi depuneau zel şi probau însuşiri autentice. Dar, vai, practica „exprimării“ slobode greva tocmai efortul lor de a-şi valorifica resursele interpretative. Se chinuiau să pară „nonşalanţi“, însă emanciparea rostirii lor rămînea act exterior, mecanic, epidermic care îi împiedica să se concentreze asupra substanţei rolului şi să caute un plus de rafinament, în gesturi, în vorbire. Scuzaţi de bănuiala „rafinamentului“ cînd tot chichirezul se limitează la potopul de vocabule deşucheate. Vrînd-nevrînd, atenţia e deviată înspre un dictat al spiritului turbulent de mahala. Obscenitatea sufocă eventualele bune intenţii şi pîngăreşte bunul-simţ. Argumentul „îndrăznelii“ creatoare, cu trimitere la Poemul invectivă al lui Bogza, e perimat. L-am citit, l-am „gustat“ în contextul momentului pe care-l reprezintă. Nici n-am uitat că, pe cînd autorul zvăpăiat stîrnea scandalul ştiut, chiar intervenţia justiţiei, în familie eram sfătuiţi de mămici grijulii să spunem „cocoşel“ şi „păsărică“, în speranţa de a ne conserva cît mai mult candoarea vîrstei.

 

S-ar putea ca cineva să invoce mobilul voluntar de a conferi, astfel, personajelor o tentă cît mai apropiată de realitatea „impură“ a zilelor noastre. Sau de a marca, tocmai prin limbajul „verde“, distanţa dintre generaţii, revolta junilor faţă de sclerozarea celor vîrstnici. În tabuuri convenţionale, de un ştaif obosit, aproape ridicol. E greu de susţinut că se obţine vreun avantaj prin afişarea ostentativă a lipsei de educaţie. Nici în viaţă, nici pe scenă. Grobianismul rămîne grobianism.