OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Deşi „matrapazlîc“ e un cuvînt turcesc, apucăturile pe care le desemnează au prins rădăcini tot mai zdravene şi la noi. Ca şi „bacşiş“, de aceeaşi origine, la concurenţă cu rusescul „şpagă“. În ministere, spitale, vămi, primării, judecătorii, ba chiar şi la poliţie, oriunde, cetăţeanul e confruntat cu autoritatea publică. A devenit o regulă ca serviciile cuvenite prin lege să se negocieze, aşa încît solicitanţii să aibă sentimentul că li se face un hatîr – alt turcism. Obligaţia de a primi o cerere, de a-i da curs, de a-i găsi o rezolvare rezonabilă este asimilată de funcţionari birocratizaţi pînă în măduva oaselor cu favorul, cu propteaua, cu bicisnica bunăvoinţă. Stimulat satisfăcător, suveranul om de la ghişeu găseşte soluţia favorabilă cît ai bate din palme. Cînd nu „pică“ nimic, tergiversările se ţin lanţ, începe şicana amînărilor timp de săptămîni şi luni la rînd. Se dă şi se ia în instituţiile statului, într-o petrecere generală. Sînt împrejurări cînd unanimul bairam (bată-le să le bată de „turcisme“!) beneficiază de însăşi protecţia organelor de control. Conduse de o judecată măruntă, vicioasă, acestea închid ochii pe motiv că ar fi vorba doar de cazuri întîmplătoare, locale, fără consecinţe notabile. Astfel, dosarele de corupţie, multe, puţine, cum se nimeresc, sînt clasate înainte de a se pune măcar problema prejudiciilor morale pricinuite de abolirea răspunderilor. Ipochimenii, lăsaţi să-şi vadă mai departe de nărav, puiesc, ajung haită, capătă pretenţii, vor promovare, iar dacă „împing“ cît şi unde trebuie, pot întîlni bafta (sic!) nominalizării pe liste electorale, fiindcă – nu-i aşa? – au capitalizat incontestabilă iscusinţă în „învîrteli“ mănoase.

 

Or fi şi alte căi pentru ca obscuri profitori de provincie să acceadă la fotoliile deputăţiei. Potentaţii de ocazie, indiferent de culoare politică, adoptă spontan comportament de bey, distanţi cu supuşii, dispuşi a rîde în nasul oricărui votant, în eventualitatea că ar reclama din partea aleşilor un firesc respect al legilor, probitate şi minimă onoare personală. La o primă vedere, lucrurile par dependente de recuzita farsei. Aranjamentele de culise parlamentare şi senatoriale, divulgate în Caţavencu, descreţesc frunţile cititorilor, pe moment. Numai că frecvenţa unor asemenea dezvăluiri provoacă un teribil gust amar, deşteaptă îngrijorare. Deunăzi, revista publica o listă consistentă de „inviolabili“, încă locatari ai Casei poporului, abonaţi la visteria statului cu cîte 25 de milioane lunar, chipurile pentru cazare, după nişte norme interpretate imaginar în folosul domniilor lor. Un post de televiziune a preluat tărăşenia şi a forat mai adînc pe urmele (cum să le zic? parcă-i un făcut: e imposibil să mă sustrag tentaţiei de a recurge la vocabularul uzual pe malurile Bosforului) hrăpăreţilor... başbuzuci. Mai cu mimată blîndeţe, mai cu răţoieli vindicative, ies la rampă şi resping realitatea irefutabilă. Mîndri peste măsură de conturile barosane din bănci, manipulează echivocurile unei legi nătînge (de fapt, ticluită imperfect ca să uşureze fofileala), care i-ar obliga să încaseze sume ce nici nu le trece prin cap a le pretinde. Pur şi simplu, milioanele vin pe cardul personal, ca din milă cerească, să-i ferească pe posesori de nevoia atentării la sumele frumuşele încasate regulat din case şi pămînturi, dar nici să nu ajungă de rîsul lumii, bieţi vagabonzi ai nopţilor, din tagma boschetarilor. Doar sînt inşi calculaţi, cu capul pe umeri, trebuie ocrotiţi, asistaţi financiar, scutiţi de riscul căderii în patima boemă de a vieţui à la belle étoile. Soarta i-a desemnat printre demnitari. Ciudăţenia e că tocmai lor prea puţin le pasă de noţiunea demnităţii.