OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Semăn majorităţii cetăţenilor paşnici şi, totuşi, permanent am parte de imprevizibile agresivităţi. Un disconfort sistematic tulbură ambianţa oraşului şi a oamenilor săi. Am mai comentat în rubrica aceasta diverse semnale flagrante de nepăsătoare încălcare a normelor de civilitate. Ele rămîn simple aspiraţii individuale, biete iluzii private spre o viaţă obştească guvernată de cutume armonioase, cîtă vreme infernul cotidian este sporit chiar de haosul din administraţia urbei. ’Geaba ne indignăm din cauza aberaţiilor arhitecturale, ’geaba protestăm împotriva enormelor panouri cu reclame care sfidează elementara preocupare de estetică orăşănească, dacă edilii rămîn surzi sau orbi. Sau, mai curînd, se prefac a fi astfel. Ce interese îi mînă? În cele mai evidente cazuri, nu interesul binelui pentru omul de pe stradă.

 

Nu mai departe decît ieri, alaltăieri, bucureşteanul s-a trezit că, la intersecţii din centrul oraşului, este obligat să traverseze în fuga mare de pe un trotuar pe altul al bulevardului, fiindcă semafoarele îşi schimbă extrem de repede culoarea verde şi fluxul automobilistic dă buzna, necruţător. Bătrîni, copii, indivizi cu dificultăţi de deplasare rămîn paralizaţi în mijlocul drumului, fără apărare. Unii dintre şoferi îi mai ocrotesc, din bun-simţ propriu. Dar măsura recentă de a modifica timpii de funcţionare a semnalizatoarelor electrice menite să regleze circulaţia este inspirată de o optică aberantă. Cineva a aruncat în derizoriu principiul priorităţii fiinţei umane, lăsate la discreţia iureşului de maşini. Acel cineva a căutat ieşirea cea mai comodă din dificultăţile municipiului sufocat de aglomeraţia limuzinelor la orice oră a zilei. Soluţia, departe de a limpezi, complică situaţia şi duce la un spectacol vecin cu harababura. Pe deasupra, încurajează comportamentele arogante ale celor instalaţi la volan cu sentimentul că li se cuvine a fi consideraţi unici stăpîni pe circuitele din oraş. S-au oferit pe tavă noi pretexte speciei nesuferite a „claxonagiilor“ pentru a se dezlănţui cu furie. De aici, vacarmul diabolic, strident, de claxoane înzestrate cu tonuri duşmănoase, ţipătoare, în stare să îi umilească şi să îi exaspereze chiar pe cei mai toleranţi dintre noi. Probabil, din rîndurile deloc neglijabile ale „claxonagiilor“ (mahalagiilor, pastramagiilor etc.) se recrutează cei ce-şi aşază pe trotuare Loganurile, Fiaturile, BMW-urile, Mercedesurile, Opelurile, Fordurile şi toate celelalte soiuri mai „fiţoase“, lăsînd pietonilor alternativa carosabilului, unde, inevitabil, devin un fel de încurcă-lume şi ajung să merite porţia de înjurături, ca la uşa cortului.

 

Ar fi un refugiu, metroul, cînd se potriveşte cu ţinta deplasărilor. Numai că, în perioada actuală electorală, te jigneşte şi acolo alt dezmăţ. Vrei să treci de barajul instalaţiilor pentru controlul cartelelor-abonament, dar nu poţi decît condiţionat: trebuie să contempli în prealabil figuri de candidaţi, toţi sub aceleaşi flamuri de partid ca şi domnul Orban, ministrul Transporturilor, cu posibilităţi implicite de a transforma spaţiile vehiculului subteran în domeniul asaltului liberal obstrucţionist asupra opiniei publice. Să fie, oare, legal procedeul? Din poze, diriguitorul transporturilor zîmbeşte suficient, mult prea încrezător în propria-i importanţă, sfidînd întregul şir de controverse în legătură cu modul defectuos de a pune de acord vorbele (grandilocvente) cu înfăptuirile (pitice). Ce ocazie colosală a ratat „domnul“ fotogenic să se fi dat deoparte, să renunţe cu demnitate la răspunderile actuale, oricum lăsate de izbelişte. Mai bine să continue a ciupi strune de chitară şi din altă postură decît una oficială, vai de ea! Nici nu i-ar fi stat rău într-o formaţie a „băieţilor de bloc“: le ştie limbajul, le seamănă la mentalitate şi s-ar strecura nonşalant prin ganguri, cum a făcut-o şi în cotloanele politicii.