S-a dus faima micului Paris. O mare
festă i se joacă Bucureştiului. Sub privirile derutate ale
locuitorilor Capitalei, parcă nimic nu mai vrea să se lege cu
zestrea oraşului, să prindă consistenţă, stabilitate, substanţă.
Pînă şi bunele intenţii ale unora dintre edili eşuează
lamentabil în zarvă haotică. E de neînchipuit cîtă
incoerenţă şi aproximativă răspundere se pot lăfăi acolo unde
era de aşteptat să domnească precizia calculelor de fundamentare a
proiectului, pe măsura grelelor investiţii înghiţite. Se
construieşte un imens pasaj suspendat şi, abia cînd să se
închidă ultimul arc deasupra unei linii ferate, iese la iveală
absurda neconcordanţă dintre dimensiunile înscrise pe
planşetă şi realitatea de pe teren; proiectanţii lucrării au
ignorat prezenţa stîlpilor liniei electrice de înaltă
tensiune care asigură circulaţia trenurilor. În situaţia
dată, singura scăpare din încurcătură, relatează gazetele,
ar fi reamplasarea căii ferate. Noi termene de soluţionare, alte
cheltuieli, tergiversări peste tergiversări şi efort de a
justifica consecinţele aferente. Ca şi cum situaţia devenită
critică n-ajungea, s-a produs dezastrul surpării de pămînt
într-o zonă din vecinătatea şantierului, soldată cu
pierderi de vieţi omeneşti. Indiferent de concluziile anchetelor,
incuria îşi face de cap.
În plus, bucureştenii, asfixiaţi
de aglomeraţie, riscă să se sufoce de indignare în faţa
avalanşei deciziilor incoerente luate discreţionar în funcţie
de interesele şi răfuielile factorilor politici. Fusese vorba să
se depolitizeze administraţia, dar competiţia clanurilor din
fiecare partid a zădărnicit concretizarea frumoaselor promisiuni.
Prea multă paradă demagogică şi un iritant amalgam al aparenţelor
induc în opinia publică germenii zădărniciei. De aici,
atrofierea spiritului cetăţenesc, extinderea apatiei, atomizarea
societăţii. Aproape nimeni nu mai vrea să ştie de nimeni.
Regizatele „băi de mulţime“ sînt tot atît de puţin
credibile ca şi sloganurile electorale. Din poze, zîmbesc
individual ori colectiv, candidaţi la demnităţi; cei mai mulţi
n-au antecedente să-i recomande, nici minimă vocaţie. Întrebarea
e: cine pe cine înşală? Ţarcul iluziilor devine tot mai
strîmt. Numai sfînta suficienţă creşte, tot creşte în
alianţă cu ipocrizia şi macină bruma de fală, meritată cîndva
de acest prăpădit oraş agonic, mascat de fîntîni
improvizate şi instalaţii florale de circumstanţă. Ca şi
imensele reclame agăţate pe ziduri, bune de luat ochii. Mai
departe, manipulări şi malversaţii, pe măsura zărilor otrăvite
de noxe.
Aşa arată Bucureştii, de la primele ore ale dimineţilor de lucru pînă către miezul nopţii, la retragerea ultimelor mijloace de transport în comun. Majoritatea cetăţenilor săi, fireşte, cei care alcătuiesc grosul populaţiei şi sînt de întîlnit pe străzi, în pieţe şi diferitele spaţii publice, se deplasează grăbiţi, fugăriţi parcă din umbră de incertitudinea zilei de mîine.

