OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-a dus faima micului Paris. O mare festă i se joacă Bucureştiului. Sub privirile derutate ale locuitorilor Capitalei, parcă nimic nu mai vrea să se lege cu zestrea oraşului, să prindă consistenţă, stabilitate, substanţă. Pînă şi bunele intenţii ale unora dintre edili eşuează lamentabil în zarvă haotică. E de neînchipuit cîtă incoerenţă şi aproximativă răspundere se pot lăfăi acolo unde era de aşteptat să domnească precizia calculelor de fundamentare a proiectului, pe măsura grelelor investiţii înghiţite. Se construieşte un imens pasaj suspendat şi, abia cînd să se închidă ultimul arc deasupra unei linii ferate, iese la iveală absurda neconcordanţă dintre dimensiunile înscrise pe planşetă şi realitatea de pe teren; proiectanţii lucrării au ignorat prezenţa stîlpilor liniei electrice de înaltă tensiune care asigură circulaţia trenurilor. În situaţia dată, singura scăpare din încurcătură, relatează gazetele, ar fi reamplasarea căii ferate. Noi termene de soluţionare, alte cheltuieli, tergiversări peste tergiversări şi efort de a justifica consecinţele aferente. Ca şi cum situaţia devenită critică n-ajungea, s-a produs dezastrul surpării de pămînt într-o zonă din vecinătatea şantierului, soldată cu pierderi de vieţi omeneşti. Indiferent de concluziile anchetelor, incuria îşi face de cap.

 

În plus, bucureştenii, asfixiaţi de aglomeraţie, riscă să se sufoce de indignare în faţa avalanşei deciziilor incoerente luate discreţionar în funcţie de interesele şi răfuielile factorilor politici. Fusese vorba să se depolitizeze administraţia, dar competiţia clanurilor din fiecare partid a zădărnicit concretizarea frumoaselor promisiuni. Prea multă paradă demagogică şi un iritant amalgam al aparenţelor induc în opinia publică germenii zădărniciei. De aici, atrofierea spiritului cetăţenesc, extinderea apatiei, atomizarea societăţii. Aproape nimeni nu mai vrea să ştie de nimeni. Regizatele „băi de mulţime“ sînt tot atît de puţin credibile ca şi sloganurile electorale. Din poze, zîmbesc individual ori colectiv, candidaţi la demnităţi; cei mai mulţi n-au antecedente să-i recomande, nici minimă vocaţie. Întrebarea e: cine pe cine înşală? Ţarcul iluziilor devine tot mai strîmt. Numai sfînta suficienţă creşte, tot creşte în alianţă cu ipocrizia şi macină bruma de fală, meritată cîndva de acest prăpădit oraş agonic, mascat de fîntîni improvizate şi instalaţii florale de circumstanţă. Ca şi imensele reclame agăţate pe ziduri, bune de luat ochii. Mai departe, manipulări şi malversaţii, pe măsura zărilor otrăvite de noxe.