OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Duminica. Dupa o dimineata indecisa, cam „morna“, soarele triumfa. Din bolta azurie, curge lumina molcoma, peste acoperisuri, pe ziduri, deasupra plopilor tot mai rari, sfrijiti. De la etajul patru, perspectiva larga, pina departe. O macara ici, alta dincolo puncteaza orizontul, catre Mihai Bravu, in susul Caii Calarasilor. Se modifica, sub ochii nostri, infatisarea arterei istorice. Pe vremuri, era traseul de venire in oras a ostenilor pe cai comandati de colonelul Odobescu si incartiruiti in padurile din preajma mosiei proprii, in satul Calareti, aproape de Tamadau, locul vinatorilor celebrate de fiul comandantului, in Pseudokinegetikos.

Pluteste in atmosfera invadata de aromele vegetatiei trezite din amortirea hibernarii invitatia la vagabondaj. incotro? Proaspat convalescent, ma vad obligat sa pun stavila ispitelor pedestre. Las pentru alta data zona strazilor Romulus–Remus, cu locuinte avind pe fronton data constructiei de la 1895. Din Mintuleasa mea, dau coltul in cealalta directie. Supla, de un alb impecabil, in razele tirzii ale dupa-amiezii, Biserica Sfintului Mina refuza sa se lase coplesita de blocul imens trintit in coasta ei, ca o demonstratie stupida de pofte hraparete. Cine s-a lacomit a fost drastic sanctionat. De luni de zile, santierul zace, moloh neputincios, probabil vlaguit financiar inainte de finalizare. intre multele etaje, doar partial spatiul e divizat prin ziduri de caramida, care fac si mai hide ochiurile ramase vide, deschise spre nicaieri.

Ramasite, flenduri ale prelatelor initiale de protectie flutura la voia curentilor, a pustiu si abandon. S-a stricat toata armonia caselor joase de pe F.C. Robescu, lipsite de trufie, dar solide, asezate temeinic, garantia trainicei succesiuni de la generatie la generatie. La doi pasi, apare si dovada ca se putea evita agresiunea. Marcel Iancu, promotor al modernizarii urbane in anii ’30, s-a inscris perfect in coordonatele traditionale ale cartierului, cind a proiectat minunea de bloc la intersectie, cu fatade ca niste laturi de pentagon, alternind pe orizontala unghiuri si paralele, menite sa diversifice refractiile luminii la fiece ora a zilei.
M-ar atrage sa pot merge mai departe, macar doua, trei sute de metri. Se desfasoara lucrari de distribuire a unei noi sine de tramvai, parca pe urmele rondului unde intorceau altadata liniile cu destinatia Dudesti, Vacaresti, prin Cauzasii definitiv stersi de pe harta Bucurestilor.

Ultimele stiri ofera certe indicii asupra scopului metamorfozelor edilitare. Patriarhul Daniel a turnat primul cancioc de ciment pentru fundatiile de refacere a faimoasei Biserici Sfinta Vineri, atit de hain pusa la pamint din bicisnica vointa a dictaturii ceausiste. Suflarea intregului cartier a suferit atunci si a reactionat spontan. Multime de enoriasi s-a adunat la fata locului, intr-o demonstratie muta de jale colectiva. I-am vazut pe demolatori derutati, contrariati, paralizati scurt timp. Buldozerele, perforatoarele isi incetineau suflul. Minuitorii lor, rusinati, care manevrau ezitant, nu s-au facut nevazuti. Unde se naruiau ziduri si sacrilegiul continua, terenul era imediat pardosit cu luminari aprinse. Pina ce s-a ordonat ridicarea de parapeti metalici, in dosul carora s-a desavirsit ticalosia. Prin cvartale masive de locuinte, rapid construite, configuratia locului avea sa capete alte dimensiuni, alte repartizari. O manevra perfida menita sa altereze insasi memoria evenimentelor de trista aducere aminte. Hotarirea de a se recladi lacasul de cult intocmai arhitecturii lui originare, chiar daca nu pe fostul amplasament, vine sa reabiliteze solidaritatea cetateneasca, da satisfactie unanima si ii intareste pe credinciosi.

Reduc, prevazator, micul tur explorator si-l inchei cu o bucla pe Calea Mosilor, in partea dinspre Sf. Gheorghe, unde sint de asteptat reabilitari de amploare. Umbrele serii mai estompeaza din ravagiile zidurilor coscovite. Luminile din vitrine limiteaza cimpul de observatie. Brusc, ma trezesc inaintea unui riu spumos, gata sa se deverse peste bordura trotuarului. Dupa colt, niste gealati imping de zor cu maturile un suvoi de zoaie. Chipurile, se curata pavimentul de dale din fata unui restaurant cu pretentii de civilitate. Oare? Asa sa fie normal a igieniza intrarea, in asteptarea musteriilor? Doi patroni contempla satisfacuti activitatea. Cine Dumnezeu (sau, poate, Allah) le-a inspirat asemenea metoda rudimentara de inlaturare a jegului, mutind murdaria numai ceva mai acana, la usa vecinilor, absenti la ceasul acela? Cindva, strada de acces in locanta se chema Domnitei. De unde pina unde sa i se dea, tocmai acum, o tenta de mahala? Nici o justificare mitocaniei, mai ales ca firma impricinata se voia neaparat europeana, cu titulatura in engleza. Mai putina emfaza n-ar strica. in fond, nici nu e singular cazul. in timpul saptaminii, procedeaza identic si macelaria de alaturi, a fostului militian.

M-am intors acasa cu un gust amar. A trecut un veac si mai bine de cind un frantuz lucid, adus de afaceri avocatesti pe meleagurile noastre, observa cu sarcasm: Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère... Cel putin la fel de lucid, Mateiu Caragiale al nostru relua vorbele frantuzului pe cea dintii fila a Crailor de Curtea-Veche. Cu sau fara vrerea noastra, se confirma, cind si cind, ca ele mai suna emblematic. Nu cumva ar trebui arborate, avertisment, pe frontoanele unor institutii, ca DNA de pilda? De ce nu, si pe hidoasa Casa a Poporului! Sa se vada cit mai de departe – si sa ne cutremure.