OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De mult nu mai auzisem zăpada scîrţîind sub fiecare pas. S-a întîmplat deunăzi, pe un drumeag dintr-o localitate la curbura interioară a Carpaţilor. Ninsoarea căzută în timpul nopţii alcătuia un covor subţire, imaculat, păstrat intact de ger. În urma călcăturii, rămînea amprenta ghetei şi geamătul uşor al zăpezii strivite cu voluptate. Am încetinit mersul ca să prelungesc senzaţia înaintării într-o ambianţă serafică, printre plopii înşiraţi de o parte şi de alta, siluete severe alungite pe cerul cristalin, fără nici un nor. Doar ici, colo, din cîte un coş de locuinţă se ridicau în văzduh fuioare cenuşii, cumva proiectate de fantezia unui zugrav, probabil ignorat de majoritatea localnicilor, dedaţi altor preocupări.  După persistenţa formelor unduitoare, se putea bănui cît de harnic alimenta gospodina focul cu lemne pentru a pregăti bucatele de prînz. Cu puţină imaginaţie, te-ai fi simţit învăluit de familiarele senzaţii olfactive ale sezonului, un abur de ţuică fiartă, de ce nu? cu amestecul de scorţişoară sau cuişoare şi piper, tocmai potrivite ca pigment înaintea aromelor răspîndite din oalele cu fiertură şi sarmale.

 

Este cam idilică descrierea? Este, mai curînd, prea tributară amintirilor declanşate subit din străfundurile îndepărtatei copilării. O vacanţă de Crăciun, la ţară, a-vea destule şanse să rămînă de pomină. De la gară pînă în sat numai troiene în valuri, prin care caii de la sanie înotau, literalmente. Din cauza întinderii albe, cîmpia părea nesfîrşită, halucinantă, imprevizibilă. Caii, înşelaţi de absenţa oricărui reper de drum, ajungeau să nu mai fie în apele lor, pierdeau controlul şi trăgeau spre şanţ întregul atelaj. Îşi reveneau iute, scuturau din coame şi sforăiau mai vîrtos pe nări, semn că se încordau la ham cu nădejdi sporite. Dintre cojoacele mirositoare a oaie, abia scoteam nasul şi priveam chiorîş către pîlcurile de salcîmi, de unde imaginam posibilitatea să răsară haite de lupi. Lucrau în mintea infantilă, năucă, dornică de păţanii fabuloase, reziduurile acelei naraţiuni cu călăraşii lăsaţi la vatră, surprinşi de fiare la o margine de pădure, nevoiţi să le răpună cu săbiile. Această tentaţie de a şterge hotarele dintre poveste şi realitate amplifica, la urma urmei, bucurii făcute să marcheze unicitatea vacanţei.

 

Şi mai departe în timp, pînă a trece pragurile şcolii, mi-a fost dat a trăi ceva din paradisul iernii, în inima oraşului. Locuiam pe Lăzureanu, o stradă în pantă, vecină cu alte străzi asemenea (Cazărmii, Arionoaiei), care începeau din Uranus, aproape de biserica Niţă Stere, şi coborau vertiginos înspre Sfinţii Apostoli. Strada era pavată cu piatră de rîu; de cum se aşterneau primii fulgi şi se punea îngheţul, nici vorbă să mai circule vreun vehicul. Aveam la dispoziţie cea mai perfectă pîrtie de săniuş. Ce mai hărmălaie se încingea şi cît ne invidiau adulţii! La momente de sărbătoare, le făceam hatîrul unei coborîri măcar. Profitam să mă arăt grozav, aşezat în faţă, cu patine, la cîrma saniei de 4 persoane. Zburam, nu altceva. Dar, pe atunci, nămeţii durau de la Sf. Nicolae pînă aproape de Mărţişor. S-au dus, ca şi cum n-ar fi fost, cum duse sînt străzile pomenite, cu întinsul cartier al fostului Arsenal militar, victimă buldozerelor de tristă notorietate.