OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fac parte dintr-o categorie de oameni pentru care, într-un fel, filmul bate viaţa. Sînt un spectator înnăscut (de fapt, cred că acesta e unul dintre puţinele lucrurile pe care ştiu să le fac bine), pentru că am o nevoie organică de poveste. Mi-e mult mai uşor să supravieţuiesc avînd la îndemînă această variantă de existenţă paralelă, mult mai permisivă, în care plicticoasele limite omeneşti pot fi, în sfîrşit, depăşite. Filmele pe care le privesc nu au, neapărat, legătură cu mersul accelerat al timpurilor în care trăim: aparţin unor perioade diferite ale istoriei cinematografiei. Le aleg potrivit unor criterii estetico-afective: filmele bune care m-au făcut să simt sau să gîndesc diferit, mai intens... Din ce în ce mai accesibile acum, aici sau în străinătate, pe DVD...

Regizorii celor două filme sînt, ambii, nume de referinţă în istoria cinematografului. Cu Bonnie şi Clyde, Arthur Penn a dat tonul contraculturii, al noii epoci hollywoodiene care a încălcat tabuurile de pînă atunci. Ridley Scott a regizat, printre altele, celebrele şi premiatele Alien, Blade Runner şi, mai tîrziu, Gladiator şi American Gangster, precum şi mai puţin cunoscutul The Duellists (1977), deţinător al Premiului Juriului de la Cannes, în 1978.

Thelma şi Louise adaugă componenta feministă la aceea evazionistă din Bonnie şi Clyde: periplul celor două eroine este urmarea, în ultimă instanţă, a presiunii societăţii machiste în care trăiesc şi a regulilor discriminatorii impuse de aceasta. Bonnie şi Clyde aleg calea eludării legii tot dintr-o lipsă de perspectivă a societăţii, care nu le poate oferi mai mult decît o rutină anostă şi umilă. Vocea autorităţii – reprezentată, în ambele cazuri, de oamenii legii – e incapabilă să înţeleagă fiecare caz în parte şi motivaţiile acestuia, tratîndu-i la fel şi nesimpatetic pe toţi cei care o încalcă.

„Efectul bulgărelui de zăpadă“

În cazul lui Bonnie şi Clyde, seria crimelor continuă, dar tot cu scopul propriei salvări; acţiunile autorităţilor devin tot mai agresive, ceea ce îi face şi pe cei doi bandiţi să procedeze în acelaşi mod. Thelma şi Louise nu mai omoară pe nimeni, ele îşi păstrează explicit şi categoric inocenţa morală: acţiunile pe care le întreprind sînt fie pentru supravieţuire (jafurile politicoase, imobilizarea poliţistului), fie pentru a contracara aceeaşi atitudine machistă despre care vorbeam mai înainte. Aşa se explică reacţia lor faţă de şoferul de camion care se comporta obscen (îi incendiază camionul). A fi „politicos„ devine un deziderat: întrucît urmează această politeţe, fie ea şi una de circumstanţă, Thelma se lasă păcălită de J.D., personajul interpretat de Brad Pitt. La fel cum termenul de fun, care o obsedează pe Thelma, revine în discuţiile celor două: el înseamnă, de fapt, a face ceva real, normal, cel puţin în viziunea Thelmei, pînă atunci îngropată într-o căsnicie întruchipînd acelaşi absurd model autoritar masculin...

Sfîrşitul celor două cupluri este în acord cu doza şi categoria lor de vinovăţie: Bonnie şi Clyde, care alunecaseră pînă la urmă pe panta crimelor în serie, sfîrşesc ciuruiţi; Thelma şi Louise, inocente şi revoltate, se aruncă în Grand Canyon. Societatea le învinge pe amîndouă, dar atitudinea regizorilor faţă de personaje le salvează: acestea sînt absolvite prin farmecul lor indiscutabil. Iar poveştile lor rămîn unele dintre cele mai convingătoare şi mai impresionante din istoria cinematografului.