Autor: 
Categoria: 
Farmecul capodoperei lui Tarantino stă tocmai în alternanţa dintre cele două tipuri de discursuri, dintre cele două ritmuri: cel dintîi, al acţiunii rapide şi eficiente, crude pînă la amoralitate; cel de-al doilea, al normalităţii logoreice, un soi de metatext la textul în sine, care pe parcurs devine mai puternic decît acesta... Scena iniţială, avîndu-i drept protagonişti pe Pumpkin (Tim Roth) şi Honey Bunny (Amanda Plummer), care dezbat, într-un fast-food, problema jafurilor eficiente şi fără vărsare de sînge, e relevantă. Discutarea pe un ton calm, doct, a unor probleme de viaţă şi de moarte este una dintre caracteristicile filmului. Trăncăneala, cu aparenţă filozofică, procedeu tipic culturii populare (vezi diversele reviste de popularizare, de pildă), nu face decît să sublinieze nu atît cruzimea actelor violente care se produc pe fundalul ei, ci mai ales amoralitatea, absurdul şi derizoriul acestora.
Unde mai e loc de moralitate în acest amalgam derizoriu? Sînt două personaje care au grijă să-i confere filmului şi această coordonată: Butch (Bruce Willis) şi Jules. În filmele lui Tarantino, de cele mai multe ori (spre deosebire, de pildă, de Natural Born Killers al lui Oliver Stone, unde nu se întrevede nici un liman moral), există măcar un personaj care „salvează onoarea“ tuturor; care, chiar dacă ucide în stînga şi-n dreapta, conform obiceiului, are o motivaţie etică bine precizată şi nişte limite. Aşa se întîmplă cu personajul lui Bruce Willis, care, printr-un obiect punctual – ceasul ce aparţinuse tatălui său şi se transmisese cu greu din generaţie în generaţie –, recîştigă sentimentul onoarei şi iniţiază lupta pentru păstrarea acesteia. Ceasul aduce un alt timp, al tradiţiei şi al valorilor americane mult vehiculate (pe care Tarantino le ironizează oricum, prin locul în care este păstrat ceasul de-a lungul diverselor războaie, un loc mai puţin ortodox, şi anume anusul...), care le întrerupe pe cele două existente pînă atunci: timpul actelor criminale ultrarapide şi cel al dezbaterilor logoreice.
Jules, personajul lui Samuel L. Jackson, pe de altă parte, rămîne în viaţă prin credinţă. La început, pasajele din Biblie pe care le rosteşte pentru cei pe care urmează să-i omoare nu sînt decît un simulacru de confort spiritual parodic. Tind să devină părţi ale aceleiaşi culturi populare fragmentate şi golite de sens, o cultură puzzle. Totul pînă cînd, printr-un adevărat miracol, Vince şi Jules scapă de nişte gloanţe trimise de una dintre viitoarele victime. În urma acestei poveşti, Jules se lasă de meserie (în timp ce Travolta nu, şi este ucis).
Societatea de consum e învinsă, în Pulp Fiction, din interior, prin propriile ei excese – cruzimea şi amănuntul nesemnificativ –, multiplicate la nesfîrşit. Tot acestea, şi nu numai, fac din filmul lui Tarantino una dintre capodoperele genului.
RSS Feed
Newsletters