OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Primăvara romană a doamnei Stone (1961, în regia lui Jose Quintero), după romanul lui Tenessee Williams, cu Vivien Leigh şi Warren Beatty, tratează o altă fază a iubirii: una legată de moarte. De altfel, şi Julius Evola vorbeşte, în Metafizica sexului (Humanitas, 1994, traducere de Sorin Mărculescu), despre tema morţii ca fiind legată de cea a iubirii; citînd poezia lui Leopardi Amore e morte, acesta spune că „o dorinţă de moarte“ este „primul efect al unei iubiri adevărate şi puternice“. Apoi, Evola aminteşte de „pulsiunea de moarte, de distrugere, dincolo de «principiul păcerii»“, existentă în individ, despre care vorbeşte freudismul.

Romanul lui Tenessee Williams a fost scris în 1950, cînd mentalităţile erau diferite. Dar în personajul lui Karen Stone e mai mult decît atît. Se spune despre ea, de-a lungul filmului, că este o femeie orgolioasă. Pentru ea, viaţa durează tot atît cît feminitatea ei; odată ce aceasta s-a sfîrşit, Karen refuză să accepte alte moduri de existenţă, ca fiinţă umană, să zicem, şi mai puţin ca femeie. Moartea soţului ei, Tom (John Phillips), este un alt reper – alături de declinul carierei ei actoriceşti – al finelui existenţei ei de „doamnă Stone“, divă şi soţie răsfăţată.

Interesant este că, spre deosebire de si-tuaţiile din romanele lui Henry James, în care, în general, americanii se comparau cu englezii din Marea Britanie, motherland-ul lor, care aveau un ascendent asupra acestora, aici americanii sînt puşi în paralel cu urmaşii „leagănului civilizaţiei occidentale“. Ei sînt văzuţi ca noul imperiu venit să cucerească vechile valori ale adevăratei culturi.

Numai că reprezentanţii acestei civilizaţii (cea romană) nu sînt decît nişte ultimi descendenţi degeneraţi (potrivit teoriei privind marile familii aristocratice): contesa Terribili Gonzales (interpretată savuros-grotesc de Lotte Lenya) şi Paolo di Leo (un Warren Beatty mai primitiv decît cel din Bonnie şi Clyde) sînt o codoaşă şi un gigolo.

Warren Beatty nu e însă un gigolo oarecare, ci unul cu personalitate şi toane, renumit pentru relaţiile lui neconvenţionale cu „victimele“ – în general, americance bogate, de vîrstă mijlocie –, cărora nu le devine amant decît dacă îi plac cu adevărat.

Relaţia dintre Karen şi Paolo este una de iubire, dar asemănătoare unui mers pe sîrmă, în care fiecare este prea atent să nu fie rănit de celălalt: Karen, ca urmare a feminităţii ei în declin, Paolo, din pricina statutului său de întreţinut. Ea se termină în final, deoarece Karen rîde de Paolo, părînd astfel că nu-l poate lua vreodată în serios. Sigur că, aparent, se sfîrşeşte pentru că el „o preferă“ (mai curînd, ca afacere) pe Miss Bingham (Jill St. John), vedeta în devenire, pe cale să-i ia locul lui Karen în industria filmului.

Evident, primăvara romană a doamnei Stone este amorul ei – oricît de controversat – cu tînărul şi frumosul Paolo. Dar aceasta este şi o prefigurare a morţii, la care Karen Stone recurge, ca ultimă posibilă soluţie, după finele relaţiei – îl cheamă în casă pe tînărul cerşetor (o versiune extremă şi mai onestă a lui Paolo), care o urmăreşte neîncetat şi o pîndeşte, din umbră, pe tot parcursul filmului.