OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Născuţi asasini – am scris în rubrica precedentă – este ultimul dintre filmele anilor ’90 la care mă voi referi, cel puţin deocamdată, în ceea ce priveşte relaţia dintre eroi şi diversele faţete ale societăţii de consum. Nu am epuizat încă – plecînd de la aceleaşi selecţii afective şi deloc exhaustive – filmele dragi mie, aparţinînd altor epoci: Fahrenheit 451, 1966, în regia lui François Truffaut, după romanul lui Ray Bradbury, din 1953, poate fi şi el considerat ca aparţinînd, de pe o poziţie specială, aceleiaşi serii... Evident, romanul lui Bradbury este o antiutopie, descriind o societate a viitorului care se plasează, ca mai toate cele asemenea, într-un amestec de fascism şi de comunism. În 1953, cînd Bradbury a scris cartea, o atare viziune era de înţeles; ca şi contaminarea elementelor totalitare cu glimpse-uri ale unei societăţi de consum la început de drum.

Aspectului fizic – îngrijit într-o manieră artificială, ca şi cum ar fi vorba doar de o carcasă, asemănătoare celei din filmele cu extratereştrii sau cu roboţi, şi atît – îi corespunde, evident, un interior... gol. Scopul verişoarelor, dar şi al „pompierilor“, din categoria cărora face parte, cel puţin pînă la un moment al filmului, şi eroul acestuia, Montag (Oscar Werner), este de a se asigura de nivelul scăzut de inteligenţă al populaţiei. Treaba pompierilor este să... ardă. Şi nu orice, ci cărţi. Membrii acestei lumi nu au voie să citească: orice carte este arsă, iar proprietarul ei devine un infractor, un duşman al „cetăţenilor de bine“. Oamenii lucrează în condiţii poliţieneşti (sînt mereu supravegheaţi şi chestionaţi), iar atunci cînd ajung acasă nu li se permite să facă altceva decît să se uite la televizor sau la nişte benzi desenate fără text. Absenţa cărţilor nu îi face doar stupizi, incapabili să înţeleagă corect universul în care trăiesc şi să comunice, ci şi... uituci. Oameni fără memorie, fără trecut. Clarisse, vecina nonconformistă a lui Montag, îl întreabă pe acesta dacă ştie ce făceau pompierii înainte: acesta, evident, îi răspunde că nu. Oamenii nu par să aprecieze cine ştie ce copiii, ideea de descendenţă şi de perpetuare a individului...

Soţia lui Montag, Linda (una dintre ipostazele Juliei Christie), este prototipul consumatoarei, ba, mai mult, al „trăitoarei“ culturii de masă asupritoare. Ea nu numai că vieţuieşte în ecranul televizorului, urmînd întru totul sfaturile prezentatoarelor de acolo şi fiind fericită cînd acestea îi oferă un rol formal, ci şi consideră ideologia proliferată acolo ca fiind literă de lege, chiar şi atunci cînd e vorba de chestiuni cu adevărat grave, cum ar fi denunţarea şi părăsirea propriului soţ. Partea interesantă cu această cultură de masă polarizată este că are sinistra capacitate de a se transforma, pe nesimţite, dintr-un instrument inofensiv pentru doamne, într-o media criminală la propriu: cînd Montag se revoltă împotriva sistemului şi-l omoară pe reprezentantul său tipic, şeful său (Cyril Cusack), aceleaşi verişoare sexy anunţă în toată comunitatea că acesta e un criminal periculos, la a cărui prindere trebuie să ajute cu toţii.

Finalul filmului îl scoate din tradiţia orwelliană, oferind un regal iubitorilor de happy-enduri, dar şi de evaziuni: Montag reuşeşte să scape, ba o şi regăseşte pe prietena lui (Julie Christie în varianta cea bună, intelectuală şi nonconformistă), într-o lume întoarsă la bucuriile simple ale traiului în natură. Dar şi la cele intelectuale: oamenii de acolo sînt toţi cîte o carte, pe care au învăţat-o pe dinafară şi apoi au distrus-o. Găsesc soluţia lui Bradbury ideală şi pentru lumea de azi – poate cu excepţia nuanţei patriarhale...