Amantul, filmul din 1992 al lui
Jean-Jacques Annaud, după romanul cu acelaşi titlu al Margueritei
Duras (1984, distins cu Premiul Goncourt), reprezintă o altă
„punere în scenă“ a unei poveşti de dragoste pasionale.
În Vietnamul aflat sub dominaţie franceză, în 1929, o
fată de cincisprezece ani şi jumătate are prima ei relaţie
amoroasă cu un chinez de treizeci şi doi de ani. Pînă aici
sună aproape banal. Numai că identităţile aparent neutre,
neîncărcate de conotaţii, ale celor doi sînt, de fapt,
cu totul altele: fata (Jane March) este franţuzoaică, dar săracă
şi fără un statut social respectabil (e crescută doar de mamă şi
are un frate care se droghează), chinezul (Tony Leung) aparţine
celor colonizaţi, cuceriţi, dar e bogat, educat, umblat şi cu o
poziţie înaltă în societate. Identităţile celor doi
protagonişti sînt, cumva, plasate într-un chiasm:
sintetizînd, el e chinez şi bogat, ea, albă şi săracă.
Astfel, cele două personaje (care, de altfel, nu au nume proprii,
rămînînd generice, deşi romanul este, într-o
oarecare măsură, autobiografic) ajung la un soi de egalitate de
statut, ceea ce le permite interacţiunea, pînă la un punct.
Dacă ar fi să aplicăm teoria lui Evola, din Metafizica sexului
(despre care vorbeam în articolul precedent), asupra celor trei
niveluri ale fiinţei, primele două, cel identitar şi cel social,
nu coincid nici în cazul eroilor Margueritei Duras. Cel de-al
treilea, cel profund, activat în cazul dragostei-pasiune,
coincide, evident, în cazul celor doi. Situaţia lor corespunde
uneia dintre variantele de interacţiune descrise de Evola: „sînt
interesante şi cazurile în care dragostea sexuală nu numai că
nu se asociază cu afinităţile de caracter şi cu înclinaţiile
intelectuale, dar subzistă şi se reafirmă chiar în prezenţa
sentimentelor de dispreţ şi ură din partea individului empiric.
Există, într-adevăr, situaţii cărora li se potriveşte
definiţia dată dragostei de Bourget: «Asta e dragostea, o ură
sălbatică între două acuplări»“.
Relaţia de tip dragoste-ură, în
diferite ipostaze, este prezentă în majoritatea marilor
pasiuni din filme, pe cît de ilicite, pe atît de
puternice... În Pacientul englez, iubirea celor doi e
caracterizată de aceeaşi combinaţie, dar aici procentul de iubire
e mai ridicat în raport cu acela de ură decît în
Amantul. În Vîrsta inocenţei, iubirea e cea care
primează, iar ura nu e prezentă deloc între cei doi
protagonişti, ea venind doar dinspre societatea nepermisivă.
În Amantul, proporţia iubire-ură
înclină spre cea de-a doua componentă. Nu neapărat într-un
mod real, ci mai curînd într-unul indus de societate.
Fata albă pare să-şi reprime sentimentele faţă de iubitul
chinez: nu pentru că nu le-ar avea, ci pentru că ştie că nu pot
duce nicăieri. Unii dintre cronicari au asemănat filmul cu
Emanuelle şi au analizat scenele erotice din perspectiva filmelor de
gen. Dar Amantul e mai mult de atît. Scenele de sex au o poezie
a lor şi nu sînt lipsite de o ideologie cel puţin estetică.
Cei doi actori sînt foarte potriviţi în rolurile lor,
iar Jane March e chiar o găselniţă: tipul de fetiţă europeană
cu o vagă nuanţă asiatică în trăsături, inocentă, dar
foarte senzuală în acelaşi timp, cu un calm şi o maturitate
deloc specifice vîrstei (explicabile şi prin viaţa de familie
complicată).
Dintre tipurile lui Evola, ea s-ar
potrivi cu acela afroditic de zeiţă-fecioară, o combinaţie între
amantă şi virgină, explicat astfel de Evola: „Virginitate,
aşadar, ca inaccesibilitate, ca abisalitate, ca ambiguitate şi
evazivitate a «femeii divine», constituind aspectul ei de
«Durga» («Inaccesibila») şi avînd
legătură şi cu calitatea rece care poate coexista cu cea arzătoare
a naturii afroditice şi hetairice“. Înţelepciunea ei de
fecioară-amantă o face să înţeleagă imposibilitatea
situaţiei, să se ridice deasupra ei şi să-şi nege chiar
propriile sentimente posibile, umilindu-şi partenerul.
Filmul lui Annaud e departe de a fi
doar un film erotic bine făcut. Atmosfera Saigonului de început
de secol XX, problemele etnice ale Vietnamului francez şi cele
sociale ale locuitorilor săi sînt doar alte cîteva
aspecte importante ale filmului. Scena în care familia fetei se
lasă invitată de chinezul bogat la restaurant şi apoi la dans, dar
fără a-i fi în vreun fel recunoscătoare acestuia şi
folosind prilejul pentru a-l umili, este relevantă. La fel şi scena
în care ea asistă la nunta lui cu o chinezoaică bogată şi
fecioară, aşa cum se cuvenea, schimbînd o privire de undeva
din off… Duritatea reacţiilor personajelor – sau, mai curînd,
lipsa lor de reacţie – e un efect al stupidităţii convenţiilor
sociale şi un mijloc de mascare a acestora. Personajul interpretat
de Jane March nu mărturiseşte niciodată deschis că îl
iubeşte pe tînărul chinez, dar lucrul acesta e, pe alocuri,
implicit. Iar filmul rămîne, prin frumuseţea imaginilor şi
prin subtilitatea dură a poveştii de amor.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters