OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Filmul Juno, realizat de Jason Reitman, în 2007 şi cîştigător al unui Oscar pentru Cel mai bun scenariu (Diablo Cody) poate fi interpretat drept... ciudat în ceea ce priveşte relaţiile tipice dintre adolescenţi. Eram obişnuiţi, printr-o lungă tradiţie comercială, cu flirturi şi fiţe, probleme de carieră amestecate cu cele ale începutului vieţii sexuale, totul într-un melanj nu prea hard, în general orientat în două direcţii: ori cea a comediei grosiere, cu accentul pe fiziologic (varianta „masculină“), ori cea romantică, a idilelor terminate cu happy-end (cea feminină). O a treia posibilă linie, să-i zicem extremă, este cea horror, unde e exploatat fie mitul elevului/elevei nepopulare care, persecutat/ă de colegi, se răzbună apoi diabolic, precum Carrie (2002, regizor David Carson) din filmul cu acelaşi nume (după romanul lui Stephen King); fie, pur şi simplu, sentimentul vinovăţiei, precum în I Know what You Did Last Summer (1997, regia Jim Gillespie); sau influenţa situaţiei din familie, asociată cu propriile tulburări, ca în cazul killer-ilor din Scream (1996, în regia lui Wes Craven).

De obicei, conflictele se profilează între fata la locul ei, etichetată drept „tocilară“ (avem şi noi varianta neaoşă, în personajul Teodorei Mareş din Declaraţie de dragoste – 1985, regizor Nicolae Corjos) şi cea populară, cu nasul pe sus, dar fără profunzimi; cele două eroine îl dispută, de cele mai multe ori, pe eroul principal, dar se luptă şi pentru supremaţia în comunitate. Atît eroul, cît şi personajul colectiv, au nevoie de un timp şi de diverse dovezi pentru a-şi da seama care sînt adevăratele valori, morale, intelectuale – şi cine crede în ele.

De aceea, poate, Juno rămîne însărcinată: felul în care ea înţelege sexul este diferit de cel al fetelor de vîrsta ei. Îi place un băiat, îi propune să facă dragoste şi... asta e. Nici urmă de tensiunile şi schemele preliminare. După ce rămîne însărcinată, atitudinea lui Juno faţă de copil, dar şi a familiei ei faţă de Juno aruncă în aer prejudecăţile, cu care tot filmele ne-au obişnuit, legate de drama primirii unei asemenea veşti. Familia ei reacţionează liniştit şi responsabil, fără s-o blameze în vreun fel, încercînd doar să rezolve problema. La fel o face şi partenerul şi prietenul ei, Paulie Bleeker (Michael Cera), tatăl copilului, deloc tipic pentru băiatul macho capabil să lase o fată gravidă. De fapt, între Juno şi Bleeker raporturile sînt inversate, într-o manieră oarecum feministă: Juno este cea „tare“, care acţionează, are iniţiativele şi ia deciziile; Bleeker e mai molcom, şi sensibil, ştie ce vrea dar, în general, aşteaptă întîi semne de la Juno.

Rezolvarea e fericită, şi tot uşor feministă: copilul îi rămîne femeii din cuplu (Jennifer Garner), după ce bărbatul (Jason Bateman) se retrage. Iar Juno se întoarce, firesc, la viaţa ei de adolescentă şi la iubirea, de astă dată recunoscută, pentru Paulie Bleeker. Fără – vizibile – mustrări de conştinţă.