OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Filmul Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? (They shoot horses, don’ t they?, 1969), în regia lui Sydney Pollack, cu Jane Fonda, Michael Sarazin, Gig Young, după romanul lui Horace McCoy, este o variantă clasică a antiutopiilor din filme precum Falling Down, American Beauty sau The Truman Show. Dacă ultimele trei producţii menţionate datează din anii ’90, filmul lui Pollack este realizat în 1969, în plin război din Vietnam – o perioadă în care realitatea era suficient de tragică în sine, fără să mai fie nevoie de transcrieri simbolice sau ficţionale. Pe de altă parte, romanul lui Horace Mc Coy este plasat într-o altă epocă întunecată, şi anume în cea a depresiei economice din anii ’30 (cartea a apărut în 1935). Combinaţia dintre cele două realităţi istorice este suficient de puternică pentru a face din filmul lui Pollack unul „negru“, fără speranţă, în care moartea pare a fi unica soluţie demnă pentru personaje. Contextelor sociale li se adaugă alegoria societăţii ca spectacol, într-o variantă de Big Brother în direct, şi cu atît mai crud: un maraton al dansului, la care personajele trebuie să reziste cîteva zile, cu pauze foarte scurte de somn şi de masă, pentru a cîştiga un premiu de 1.500 de dolari. Rocky, interpretat fără pată de Gig Young, moderatorul show-ului, este el însuşi un prim Big Brother vizibil: supraveghează cuplurile care trebuie să reziste maratonului.

 

Şi o face în cel mai dezgustător mod posibil: poleind suferinţa cu o bună dispoziţie forţată, într-un limbaj al showbizului primitiv. Dacă, în cazul de faţă, se poate vorbi de showbiz. Pentru că performanţa participanţilor la maraton (Gloria, alias Jane Fonda, Robert, interpretat de Michael Sarazin, dar şi Alice, Amiralul etc.) se desprinde, încet-încet, de orice aparenţă/esenţă de entertainment: se transformă, pur şi simplu, într-o luptă pentru supravieţuire. Modul în care moderatorul comentează ceea ce se petrece pe scenă, unde, în realitate, participanţii îşi pierd minţile (Alice) sau chiar vieţile (amiralul) nu este decît un tip de discurs pe gustul publicului: acesta, cel de-al doilea nivel de Big Brother, este, pe de o parte, mai naiv şi, pe de alta, mai pervers decît cel dintîi (Rocky). Mai naiv dacă îi acordăm circumstanţe atenuante şi-i considerăm pe membrii săi incapabili să vadă dedesubturile talk-show-ului; mai pervers, în cazul în care aceştia văd exact ce se întîmplă, dar, pentru a-şi asuma condiţia de spectator-călău cu o conştiinţă curată, se prefac că nu observă decît latura poleită. Cu atît mai tragică în condiţiile în care sub ea nu se mai află, după cîteva zile de dans, decît substratul animalic al participanţilor cîndva oameni. Extenuarea fizică şi psihică îi transformă pe aceştia în animale dintr-un manej sau într-o variantă aparent mai puţin agresivă a gladiatorilor din arenele romane.

 

Societatea capitalistă opresivă din American Beauty sau din Falling Down se împleteşte, aici, cu cea orwelliană, a show-ului supraveghetor, din The Truman Show. Ambele, în variantele lor extreme, dezumanizante, dincolo de limita permisă a umanităţii. Principiul plăcerii, caracteristic spectatorului mediu, se îmbină aici sau, mai bine-zis, se construieşte de-a dreptul pe cel al cruzimii. Identificarea confortabilă a telespectatorului din ziua de azi, aşezat la distanţa necesară faţă de ceea ce se întîmplă pe micul ecran, cu actorii acestuia, apare, aici, în versiunea ei fizică, dureroasă. Pentru spectatori, şi ei, probabil, afectaţi de criza anilor ’30, mizeria participanţilor – evident mai profundă decît a lor – e prilej de bucurie şi de catharsis. Superioritatea lor e cu atît mai palpabilă cu cît îşi pot alege un cuplu pe care să-l sponsorizeze, aşa cum la concursurile de cai pariezi pe un anume număr...