OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pacientul englez (1996, în regia lui Anthony Minghella, după romanul lui Michael Ondaatje) e, pentru mine, mai întîi un film de dragoste. Deşi mai complicat de atît, punînd probleme identitare şi etice, îl consider un posibil prototip al iubirii pasionale cinematografice. Filmul lui Anthony Minghella (cu care, de altfel, acesta a luat Oscarul pentru regie în 1997) reuşeşte să trateze unul dintre subiectele favorite ale culturii populare, iubirea vinovată – deloc convenţional, evitînd să se circumscrie genului romance. Povestea de dragoste dintre contele László de Almásy (Ralph Fiennes) – explorator şi cuantificator al deşertului, membru al Royal Geographical Society, el întreprinde o expediţie arheologică şi de cartografiere în Egipt şi Libia, în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial – şi Katherine Clifton (Kristin Scott Thomas, soţia unui englez, care se alătură expediţiei lor, acesta dovedindu-se, mai tîrziu, că lucrează pentru Serviciile Secrete britanice) este una de iubire şi ură, genul de „atracţie fatală“, în ciuda canoanelor, şi destinată, ca atare, unui sfîrşit tragic, precum cea din Romeo şi Julieta sau Tristan şi Isolda.

Almásy e un aventurier, un om al deşertului. Deşertul este considerat „punctul zero“ în geografia lumii: la fel, într-o geografie personală, pacientul englez, găsit complet ars de infirmiera canadiană Hana (Juliette Binoche, Oscar pentru cel mai bun rol feminin secundar în 1997) la sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial, poate reprezenta punctul zero al identităţii şi al umanităţii. Almásy este numit „pacientul englez“ mai curînd dintr-o nevoie de etichetare şi catalogare a celorlalţi, care văd în el, pînă la urmă, ceea ce îşi doresc să vadă.

Înainte de a deveni un deşert el însuşi, Almásy era un cercetător al deşertului. Ceea ce nu-l face mai insensibil, ci dimpotrivă: contactul cu un soi de nemărginire originară îi ascute sensibiliatea şi capacitatea de înţelegere, augmentîndu-i simţirile dincolo de limitele permise. El însuşi recunoaşte influenţa deşertului asupra lui: „Am petrecut săptămîni întregi în deşert uitînd să mai privesc luna (…) precum un soţ poate petrece zile întregi fără a se uita în ochii soţiei sale. Acestea nu sînt păcate ale uitării, ci semne ale unei prea mari preocupări“; „În deşert e uşor să-ţi pierzi simţul orientării. Cînd am căzut din cer şi m-am prăbuşit în deşert, în acele albii pline de galben, singurul gînd îmi era: trebuie să-mi fac o plută…“ .

Citatele aparţin romanului lui Michael Ondaatje (Univers, 1998, traducere de Monica Wolfe-Murray), după care a fost făcut filmul (tot regizorul Anthony Minghella a realizat şi scenariul). Ele reflectă, in extenso, idei prezente (păstrate) şi în film. Dacă Almásy este întruparea deşertului, a focului, Katherine e apă şi vegetaţie: „o femeie care duce darul umezelii, a iubit întotdeauna scundele garduri vii şi ferigile. Pe cînd lui atîta verdeaţă îi pare un carnaval“.

Almásy şi Katherine sînt contrariile care se atrag într-un mod fundamental. De altfel, conform lui Bachelard (Apa şi Visele), apa este asociată cu principiul feminin. Almásy este, la rîndul său, în căutarea acestui principiu, a apei şi vegetaţiei: el şi ceilalţi membri ai Societăţii Geografice caută legendara Zerzura, oaza pierdută în deşert. Găsirea lui Katherine este, evident, simbolică pentru aflarea Zerzurei. Iar moartea ei, datorată, în parte, soţului gelos, Geoffrey (Colin Firth), un personaj nu suficient de puternic pentru a deveni arhetip („el este pilotul, mesagerul, cercetaşul nostru. El era epoca modernă, zburînd peste deşert şi aruncînd semnale codificate…“), dar capabil să se arunce cu avionul în care era şi Katherine; şi, în parte, din pricina războiului, care distruge lumea liberă şi lipsită de graniţe a deşertului, stabilind bariere identitare (Almásy nu primeşte ajutor de la englezi pentru a o salva pe Katherine, pentru că îl bănuiesc că ar fi spion german).

Katherine moare în deşert, în peştera cu picturi rupestre descoperită de ei. Punctul comun (pe lîngă atracţia fatală) al lui Almásy şi al ei este reprezentat de curiozitatea şi apetenţa culturală: el se îndrăgosteşte de ea în timp ce spune o istorie a lui Herodot despre iubire şi trădare.

De altfel, povestea lui şi a Katherinei este reconstituită de Hana tocmai cu ajutorul însemnărilor din cartea lui Herodot. Hana îl face pe Almásy să-şi dezvăluie povestea, ea însăşi citindu-i poveşti, într-o postură de Şeherazadă în oglindă. Hana este, de fapt, cel dintîi auditoriu al istoriei iubirii dintre Almásy şi Katharine, receptînd-o pe fondul propriei sale idile cu Kip (Naveen Andrews), locotenentul indian detector de bombe şi pe cel al unei Italii la fel de impresionante, în ciuda pagubelor războiului. În paradisul vilei Girolamo, unde se adăpostesc, Almásy, devenit, din agent, pacient, este „citit“ de Hana pînă la epuizare: în final moare, la propria lui cerere, alăturîndu-se Katherinei într-o lume fără identităţi marcate: „Sîntem istorii comune, cronici comune. Nu sîntem stăpîniţi de nimeni sau monogami în gesturile şi experienţele noastre. Tot ce mi-am dorit a fost să păşesc într-un asemenea ţinut lipsit de hărţi“.