Thelma şi Louise,
respectiv Bonnie şi Clyde din filmele cu aceleaşi nume se aveau unii pe alţii
şi, ca atare, nu erau singuri în faţa lumii ostile, ci în protejata postură de
cuplu. William Foster (Michael Douglas) şi Lester Burnham (Kevin Spacey) din
Falling Down (în regia lui Joel Schumacher, 1993) şi American Beauty (Sam
Mendes, 1998) nu se bucură de acelaşi privilegiu: şi unul, şi celălalt se
revoltă împotriva universului agresiv şi sufocant în care trăiesc pe cont
propriu, fără a fi sprijiniţi de partener. Personajul din Falling Down este
divorţat şi nu are voie să se apropie de familia lui. Cel din American Beauty
este, aparent, familist: în esenţă însă, nu reuşeşte să stabilească vreun fel
de comunicare reală nici cu soţia lui, Carolyn (Anette Benning), nici cu fiica
sa, Janey (Thora Birch).
Tocmai
singurătatea, mai bine zis alienarea şi lipsa de afecţiune îi fac pe William
Foster şi Lester Burnham să ajungă în situaţii de criză nerezolvabile.
Personajul interpretat de Michael Douglas repetă cu obstinaţie că se duce
acasă: la fosta soţie şi fiică, la un prim nivel; pe calea potrivită – şi
pierdută – pentru el, la un al doilea. Întoarcerea lui acasă este imposibilă,
deoarece pentru el nu mai există un asemenea spaţiu, nici la propriu şi nici la
figurat. De aceea, întreaga lui traiectorie rebelă şi iniţiatică nu poate duce
niciunde, e o luptă zadarnică. Singurul loc de refugiu care îi rămîne este
moartea.
Şi eroul jucat de
Kevin Spacey (pentru care acesta a luat şi un Oscar) ajunge să nu mai aibă nici
o altă soluţie decît tot sfîrşitul. La o primă privire, Burnham pare într-o
situaţie mai bună decît Foster: are un job în publicitate, o familie aparent
reuşită, o casă cu grădină... De fapt, se dovedeşte că toate sînt forme fond:
cu soţia sa, Carolyn (interpretată impecabil de Anette Benning, şi ea
nominalizată la Oscar) nu mai are de mult nimic în comun, aceasta devenind
materialistă şi interesată doar de imagine şi carieră. Legătura dintre
„imagine“ şi „aparenţă“ este vizibilă: Carolyn este victima perfectă a
teoriilor de toate felurile privind succesul, a culturii populare în domeniu –
şi le însuşeşte fără prea multe întrebări, într-un soi de hiperadaptabilitate
(tot ce e hiper e, de fapt, fals...) la „visul american“. De altfel, filmul
cultivă constant un joc al aparenţelor între imagine şi realitate: personajele
cele mai doritoare să fie conforme cu standarde imaginare prestabilite sînt, de
fapt, cel mai departe de acestea. Cel mai flagrant exemplu este noul vecin al
lui Lester, colonelul Frank Fitts (Chris Cooper): în realitate, homosexual,
ţine să arate dur, terorist şi macho... În final, el
este cel care îl omoară pe eroul principal.
Revolta lui Lester Burnham este una mai
subtilă, psihologică, nonviolentă, dar hotărîtă: aparent, îşi face ordine doar
în propria-i viaţă; în realitate, schimbarea principiilor existenţei sale duc
la evoluţia întregii societăţi. William Foster alege un alt mod de luptă, mai deschis combativ: la început
calm, cu timpul el devine violent, de-a dreptul criminal în protestele lui
împotriva absurdului regulilor de zi cu zi. Bătălia lui este una îndreptată, pe
faţă, împotriva societăţii în general, mai curînd publică decît privată. Foster
citează, de multe ori, de-a lungul epopeii sale, drepturile cetăţeanului
american. Pînă la urmă, în efortul lui disperat de a supravieţui într-o lume în
cădere liberă, Foster nu vrea decît să fie lăsat în pace (şi aici e discutabil
în ce măsură „are dreptul“ la aşa ceva, el însuşi nelăsîndu-i pe ceilalţi –
soţia şi copilul lui – în pace...). Dar mereu încalcă teritoriul, material sau
spiritual al cuiva. Iar cei din jur par să conjure în a-i zdruncina demnitatea
umană.
Şi împotriva lui
Lester Burnham se ţese o conjuraţie, dar implicită: el nu este dat afară de la
serviciu direct, precum Foster, ci i se oferă alternativa de a rămîne, făcînd
un compromis. Modalităţile lui de rezistenţă sînt, de asemenea, mult mai
strategice şi mai imorale: el foloseşte şantajul pentru a obţine salariul pe un
an atunci cînd îşi părăseşte serviciul. Cu timpul însă, stilul lui Burnham
începe să se apropie tot mai mult de cel direct, al lui Foster: el spune
tuturor în faţă ce-l supără şi face tot mai deschis ceea ce îi place. Pe de
altă parte, Foster îşi pierde cumpătul, trecînd, aşa cum singur spune într-o
convorbire, dincolo de punctul fără întoarcere („past the point of no return“).
Şi Burnham mărturiseşte că, de fapt, era mort de mult, în comă, sedat...
Evoluţiile lor devin tot mai asemănătoare, amestecînd calmul cu agresivitatea,
privatul cu publicul. Toate, însă, fără vreo şansă de supravieţuire. Mîntuirea
prin dragoste nu mai e posibilă, pentru că au trecut, moraliceşte vorbind,
dincolo de punctul deja menţionat: nici întoarcerea afectivă a lui Foster la
familia pe care nu a ştiut să şi-o păstreze, şi nici aceea, în timp, la o
adolescenţă inadecvată, a lui Burnham.
Filmele se termină
tragic pentru cele două personaje centrale. Există însă altele, care mai au
şanse: poliţistul din Falling Down, Prendergast (Robert Duvall), merge înainte,
păstrîndu-şi umanitatea în ciuda morţii copilului său; Janey, fiica lui Lester,
împreună cu Ricky, vecinul aparent ciudat, dar, în realitate, cel mai adaptat
dintre toţi, fug în lume împreună. Şi învaţă să vadă adevărata „American
Beauty“, într-o adolescenţă la timpul ei: cea a unei pungi de plastic dansînd
în vînt...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters