OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Vorbeam în articolul precedent despre Metropolis-ul lui Fritz Lang, care, în 1927, descria un oraş al viitorului, spaţiu folosit de regizor pentru a-şi proiecta antiutopia sa ideologico-religioasă. Şaptezeci de ani mai tîrziu, Luc Besson realiza Al cincilea element, un film de o natură complet diferită (comedie romantică, amestecată cu SF), a cărui acţiune se desfăşoară însă tot în viitor, cîndva în jurul anului 2200. Cîteva elemente similare între cele două filme, măcar la nivel formal, pot fi identificate. Ceea ce m-a făcut, în mod special, să le asociez a fost imaginea – oarecum asemănătoare, deşi, evident, diferit datată – a celor două oraşe ale viitorului, în care se petrece acţiunea: ambele, cu clădiri foarte înalte, un soi de zgîrie-nori cu forme geometrice neregulate (cu diferenţa că, în filmul lui Luc Besson, printre ele zboară tot soiul de vehicule simpatice şi fanteziste). Oraşe globale, am spune astăzi, cînd conceptul e chiar „validat“, ale omenirii, în general, independente de determinări restrictive precum rasa şi etnia.

 

În Al cincilea element, „lume“ înseamnă deja univers, un conglomerat de mai multe planete, iar „oamenii“, locuitorii acestora, arată fie precum noi, cei de acum, fie asemenea unor purcei monstruoşi ori a unor gîndaci metalici (cele două tipuri de extratereştri din film). În Metropolis, deşi ceea ce se întîmplă acolo poate fi pus în legătură cu ideologia germană naţionalistă şi fascistă din acea perioadă, dar şi cu marxismul, putem totuşi vorbi despre o societate atemporală, animată de veşnicele conflicte dintre bogaţi şi săraci, egoişti şi altruişti, morali şi imorali...

 

Lumea din Al cincilea element e mult mai detaşată ideologic, deşi apare şi aici polarizarea dintre Binele şi Răul basmelor: „Răii“ vor să distrugă lumea, iar „Bunii“ o apără; „Răii“ lucrează cu aceleaşi mijloace necurate (violenţa şi înşelătoria), „Bunii“, cu cele paşnice (pe cît posibil), la care se adaugă curajul, fairplay-ul şi... iubirea. De altfel, iubirea este un element important şi în Metropolis: mediatorul dintre minte şi mîini este inima, spune Maria, personajul feminin salvator; doar dragostea dintre ea şi fiul patronului întreprinderii este aceea care salvează lumea de acolo de la prăbuşire şi dezintegrare. În Al cincilea element, tot o femeie, Leeloo (Milla Jovovich), de astă dată extraterestră, este cea care va salva omenirea prin dragostea ei pentru maiorul Korben Dallas (Bruce Willis) – al cincilea element, pe lîngă cele patru de mult cunoscute (apa, focul, pămîntul şi aerul) este, aşadar, iubirea. Nu contează că Maria e ceva mai plinuţă, cu părul creţ şi îmbrăcată cu fuste lungi, accentul punîndu-se pe expresivitatea ochilor ei, nu pe mlădierile trupului; şi nici că Leeloo, pe de altă parte, are părul portocaliu-morcov, trup de top-model şi îmbrăcăminte sumară. Mesajul este, pînă la urmă, acelaşi, doar standardele de frumuseţe feminină evoluează. Pînă şi dublul robotic al Mariei, varianta violentă şi amorală creată de inventatorul nebun, are, în Al cincilea element, un posibil corespondent, mai curînd imagistic decît de conţinut: primul chip al lui Leeloo, cel al unui înveliş extraterestru metalic, respingător (din care aceasta iese însă rapid).

 

Ambele filme, aşa cum reiese de aici, au şi o tentă feministă. Partenerii celor două eroine salvatoare au şi ei ceva în comun: se află, iniţial, într-o situaţie de criză. Freder – din Metropolis – îşi dă seama că lumea tatălui său nu e construită pe valori morale juste; Korben Dallas, maiorul în retragere din Al cincilea element, apare în postura tipică a eroului decăzut, aflat într-o perioadă de stagnare (precum calul lui Făt-Frumos din basme, care are potenţial, dar trebuie hrănit cu jăratic ca să şi-l deconspire, sau asemenea Cenuşăresei, ce are nevoie de Zîna cea bună pentru a se metamorfoza). Decăderea lui din starea de salvator al lumii într-una de... standby creează o imagine afectiv-umanizată a lumii, asemănătoare cu aceea a lui Mon Oncle din filmul lui Tati: o încăpere dezordonată, cu cafea, ţigări şi o pisică, al cărei decor poate fi interpretat drept protest împotriva minunilor tehnicii.