Pe aripile vîntului (Gone with
the wind, 1939), în regia lui Victor Fleming (după romanul lui
Margaret Mitchell), cîştigător a şase Oscaruri, printre care
pentru Cea mai bună actriţă (Vivien Leigh) şi pentru Cel mai bun
regizor, a rămas unul dintre cele mai vizionate filme din lume
(pare-mi-se, ocupă locul al şaselea în top). În ciuda
controverselor pe seama lui, care aduceau în discuţie
încărcătura sa ideologică (felul în care e privită
problema sclaviei şi în care sînt redate personajele
servitorilor), dar şi scenariul şi regia fluctuante (primul
scenarist, Sidney Howard, căruia i se atribuie, de altfel, şi
Oscarul pentru scenariu, moare şi este înlocuit de alţi
cîţiva; primul său regizor este George Cukor, urmat, pentru
scurt timp, de Sam Wood, şi abia apoi de Victor Fleming), Pe aripile
vîntului rămîne un film remarcabil, măcar prin jocul
actoricesc: Vivien Leigh e Scarlett O’Hara, Clark Gable – pentru
majoritatea dintre noi, singurul posibil Rhett Butler –, Olivia de
Havilland, „adevărata“ Melanie, Hattie McDaniel – unica Mammy
(posesoarea Oscarului pentru Cel mai bun rol secundar, de altfel).
Privind lucrurile din această perspectivă, putem trece cu vederea
datările filmului şi „manierismele“ lui de supraproducţie.
Scene precum cea a capitulării Atlantei şi a panicii locuitorilor
săi, iscate de apropierea nordiştilor şi de apropiata pierdere a
războiului (Războiul de Secesiune, 1861-1865), compensează pentru
cele mai romantice, cu apusuri de soare şi pămînturi
colorate.
Personajele rămîn punctul forte
al filmului: puţine fete din generaţia mea (de adolescenţi
ceauşisti, atunci cînd versiunea color a filmului a venit şi
în România) nu şi-au dorit să fi fost Scarlett O’Hara.
Scarlett era frumoasă, impetuoasă, voluntară, un adevărat „model
feminin de succes“. Aparent. Revăzînd filmul, prin grila
teoriilor amorului aplicat de azi, Scarlett nu mi s-a mai părut
deloc aşa. Atît conform cărţilor de popularizare pentru
doamne şi domnişoare, cît şi celor mai serioase despre
iubire, asemenea Metafizicii sexului a lui Julius Evola, eroina din
Pe aripile vîntului o… dă mereu în bară. Ea este mai
curînd un personaj tragic sau, în cheie mai frivolă,
perdant, decît cîştigător. Da, e înzestrată cu
toate atuurile, e frumoasă, deşteaptă, fermecătoare, dar… nu e
suficient.
Dacă e să ne luăm după Regulile.
Cum se cucereşte un bărbat de Ellen Fein şi Sherrie Schneider
(Humanitas, 1997, traducere de Oana Vlad), personajul interpretat de
Vivien Leigh greşeşte radical. Scarlett se poate spune că aplică
„regulile“ („un cod de comportament faţă de bărbaţii din
jur, cu ajutorul căruia orice femeie are şansa să cîştige
inima celui la care visează“), dar o face din motive greşite, cu
cine nu trebuie. Într-adevăr, cu fiecare din primii ei doi
soţi, Charles Hamilton (Rand Brooks) şi Frank Kennedy (Carrol Nye),
Scarlett aplică „regulile“, dar doar într-un mod
superficial, transparent şi pe termen scurt: flirtează, în
maniera specifică domnişoarelor sudiste, fiind ironic prezentată
în film. Evident că genul acesta de „relaţie“ nu
afectează decît cel mai superficial din nivelele de
interacţiune dintre îndrăgostiţi menţionate de Evola în
Metafizica sexului, şi anume cel social. Da, Scarlett îi
provoacă pe cei doi curtezani, îi face să se simtă
„vînători“ (cuvînt iubit de autoarele „regulilor“
şi referitor la „adevărata“ atitudine a bărbaţilor faţă de
femei). Dar, cel puţin pentru public, o face aproape vizibil
nesincer. Iar odată ce îşi atinge scopul, şi anume căsătoria
cu fiecare din ei, din motive independente de iubire (în primul
caz, să-i facă în ciudă lui Ashley, care se căsătoreşte
cu Melanie, şi, în cel de-al doilea, să salveze Tara,
domeniul ei), eroina Margaretei Mitchell renunţă la „tertipuri“,
acţionînd, aşa cum o face în majoritatea momentelor
filmului, conform cu ea însăşi.
Relaţia lui Scarlett cu Ashley (Leslie
Howard) este interesant de urmărit din toate perspectivele (şi din
cea a Regulilor şi a Metafizicii sexului): nu pot spune cu siguranţă
ce nivel dintre cele citate de Evola atinge această relaţie, dar
tind să cred că tot pe cel social. Scarlett îl iubeşte pe
Ashley sau îşi spune că îl iubeşte, pentru că
întrupează idealurile lumii pe care războiul o detronează:
el e latifundiarul sudist, în varianta lui cea mai nobilă, dar
tot conservatoare şi, pînă la urmă, incapabilă de adaptare
la schimbare. În iubirea ei pentru Ashley, Scarlett îşi
manifestă latura conformistă la care aspiră, dar pe care nu
reuşeşte să o aibă. Faptul că Scarlett nu reuşeşte niciodată
să-şi împlinească această iubire dovedeşte că, în
definitiv, nu o vrea.
Şi că identitatea ei nu e, de fapt,
cea de doamnă sudistă conformistă. Identitatea ei reală se
manifestă în relaţia cu Rhett Butler, cu care, aşa cum
acesta din urmă afirmă în repetate rînduri în
film, se aseamănă. Dar e genul de asemănare pe care conformismul
şi eticheta nu i-o permit să o recunoască. Deşi, conform lui
Evola, relaţia dintre ea şi Rhett se bazează pe compatibilitatea
celor mai profunde planuri ale fiinţei.
Atît cu Rhett, cît şi cu
Ashley, Scarlett nu respectă Regulile, încurcă lucrurile, în
ciuda aparentei ei voinţe atotputernice. Din perspectiva Regulilor
şi a Metafizicii sexului, ea rămîne o eroină perdantă. Ca
personaj, pur şi simplu, ea rămîne unul puternic, nuanţat şi
mereu capabil de (re)interpretări.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters