OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Filmul lui Martin Scorsese din 1993, Vîrsta inocenţei (The Age of Innocence), după romanul lui Edith Wharton din 1920 (cîştigător al unui Premiu Pullitzer), este tot un prototip al iubirii pasionale, dar neîmplinite. Newland Archer şi contesa Ellen Olenska, eroii Americii de secol XIX, sînt îndrăgostiţi nebuneşte unul de altul, fără însă a pune în practică ceva din iubirea lor. Relaţia lor, conform lui Julius Evola în Metafizica sexului (Humanitas, 1994, traducere de Sorin Mărculescu), este „dragoste-pasiune“, capabilă să „pună în mişcare straturile cele mai profunde ale fiinţei, straturi existenţiale elementare în comparaţie cu simplul sentiment“.

Iubirea dintre Archer şi Olenska nu este mai puţin puternică decît cea dintre Katherine şi Almásy din Pacientul englez, numai că rămîne, pe tot parcursul filmului, subterană, implicită, oglindită în gesturi parţiale. Dacă Almásy şi Katherine aveau mustrări de conştiinţă după ce pasiunea lor se consumase, Ellen şi Newland le au mereu, împiedicînd materializarea sentimentelor lor.

Motivul pentru care lucrurile se petrec aşa poate fi, la prima vedere, gura lumii: a societăţii americane de secol XIX, puritane şi ipocrite. Filmul nu se numeşte însă, întîmplător, Vîrsta inocenţei: principala cauză care împiedică realizarea iubirii lor este inocenţa; inocenţa lor şi a lumii în care trăiesc: un amestec de morală reală şi de convenţie socială. Combinaţie perfect întrupată de personajul Winonei Ryder, Mae West, logodnica şi apoi soţia lui Archer: frumoasă, de familie bună, impecabil crescută, aceasta face întotdeauna ce se cuvine. Ai spune că într-un mod convenţional şi opac, la început. Dar, cu cît filmul înaintează, descoperi că, de fapt, inocenţa ei ascunde şi o parte de înţelepciune lumească, făcînd-o să înţeleagă foarte bine cum stau lucrurile, cu adevărat, între soţul şi verişoara ei. Este, totodată, şi capabilă de a duce la extrem, cu nobleţe, acest simţ al datoriei: atunci cînd unul dintre copiii ei se îmbolnăveşte, ea îl veghează (şi-l salvează) pînă la propria-i moarte. Moartea eroică o izbăveşte de acuzaţia de suficienţă şi manipulare implicită ce planează pe tot parcursul filmului asupra ei.

Poate, la o a doua citire, Mae nu e, de fapt, Inocenta, ci Înţeleapta: ea este cea care şi-a însuşit şi acceptat cel mai bine regulile lumii ei, fără să-şi pună întrebări. Dintre arhetipurile feminine enumerate de Evola, Mae s-ar încadra mai curînd în cel demetric, matern, ca opus celui afroditic, al iubitei. Tipul matern, spune Evola, „îl caută pe bărbat pentru copil“, tipul „iubită pentru experienţa erotică în sine. ş...ţ tipul matern se încadrează în mod specific în ordinea naturală ş...ţ, pe cînd tipul pur de iubită iese oarecum din această ordine“. Rolul demetric al aparent fragilei Mae e bine ilustrat de varianta ei augmentată, îngroşată: Mrs. Mingott (Miriam Margolyes), bunica lui Mae, dar şi a Ellenei. Mrs. Mingott e un patriarh în variantă feminină, o versiune a tipului Demetrei în plenitudinea ei, aducînd cu zeiţa Geea din mitologia grecească.

Tot Mrs. Mingott o ia sub aripa ei şi pe Ellen, reprezentanta variantei afroditice din tipologia lui Evola. Nu pentru că aceasta nu ar fi vrut să intre şi în cealaltă tipologie, dar pentru că „inocenţa“ bine unsă a societăţii în care trăia nu-i dă voie: la orice semn de încălcare a statului ei, la orice pas spre Newland Archer, Ellen e taxată. Statutul de „femeie afroditică“ pe viaţă îi e impus de condiţia ei de femeie măritată, dar este, în fapt, despărţită de bărbat – un conte european. Faptul că Ellen vine din Europa o plasează oricum în alt context: cel al apartenenţei la loc, în care „inocenţa“ americană e înlocuită cu „înţelepciunea“ coruptă. Tema relaţiilor americanilor cu europenii a fost tratată de Henry James în multe dintre romanele sale (inclusiv în Europenii): acolo, cei dintîi erau, în general, puşi în situaţii defavorabile, răniţi de cei din urmă.

În romanul lui Edith Warthon lucrurile se întîmplă cumva în sens invers: europeana, fostă americancă, Ellen e „la mîna“ compatrioţilor ei: întoarsă acasă, livrîndu-şi lor identitatea-alteritate, devine vulnerabilă, chiar victimă... Cu toate acestea, în relaţia cu Newland Archer, ea îşi păstrează adevărata inocenţă: nu ia nici o hotărîre care i-ar putea răni pe Newland sau pe Mae, cu preţul propriei fericiri.

Întîlnirile dintre Ellen şi Newland rămîn unele dintre cele mai subtil-pasionale scene de iubire ale filmelor anilor ’90. Dacă ar fi să judecăm după criteriile lui Evola, relaţia dintre Newland şi Mae e construită pe coincidenţa în special a primelor două niveluri ale fiinţei umane, sociale şi individuale; pe cînd între Newland şi Ellen e activat tocmai nivelul al treilea, cel mai profund, cel care, conform lui Evola, „priveşte forţe superioare şi anterioare individuaţiei, care alcătuiesc fondul ultim al individului“. Vîrsta inocenţei este, pînă la urmă, pe lîngă frescă socială şi ecranizare reuşită – un neaşteptat film de dragoste.